Morții lui Nea Nelu Vișinelu

„Nu ştiu cui slujeşte aşa ceva”, s-a întrebat azi Ion Iliescu, comentând redeschiderea dosarelor Revoluţiei şi mineriadelor.

„A fost un moment de istorie, cu părţile lui bune şi cu părţi mai puţin bune, cu stări conflictuale. Am trecut peste ele, am depăşit. Ce rost are să dezgropăm....el trebuie să fie obiectul unor persoane care studiază istoria. (…) La noi a fost o mişcare radicală de înlăturare a vechiului regim, cu sacrificii umane. Acum, să stăm să tot plângem morţii, în loc să tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare a societăţii”, a continuat fostul președinte al României.

De morți trebuie să-i fi urat lui Ion Iliescu mare parte dintre cei care au aflat azi despre zicerile domnului președinte. Șocantă lipsa de empatie și, în definitiv, de umanitate a acestei declarații. Haideți să tragem concluziile politice adecvate, tovarăși, doar n-o să ne împiedicăm de câțiva morți. Doar vreo 1.100 de oameni morți la Revoluție, la care se adaugă 3.300 de răniți. La scara marilor revoluții din istorie, insignifiant! Istoricii nici nu se vor mai obosi să-i dezgroape…

Chiar și în amurgul vieții sale, dl. Iliescu nu poate ieși din programarea mentală operată de Partid. Nicio ezitare de intelectual șovăielnic în fața acestei grozăvii care este moartea. Inima sa zis de stânga nu bate mai tare în fața uriașei suferințe pe care au îndurat-o mii de familii care și-au pierdut copiii, soții, părinții. Cipul său este intact ca în ziua adeziunii la PCR. Pentru domnia sa, morții de la Revoluție și de la mineriade nu sunt oameni cu nume și prenume, nu sunt ființe din carne și sânge, ci „sacrificii umane”. La toate comemorările de eroi la care, în virtutea funcției, a participat în ultimii 26 de ani, domnul Iliescu nu și-a aruncat nicio secundă o privire înfricoșată înlăuntrul său. Mental, și la 85 de ani, dl. Iliescu e oțel, rece ca glonțul.

Am mai văzut comportamentul acesta rece la nonagenarul Vișinescu. Nici în ceasul al doisprezecelea nu s-a căit, nu a căzut pe gânduri, nu a simțit vreun sentiment de compasiune față de cimitirul de victime pe care l-a lăsat în urma lui. A plâns doar când a aflat că i se va lua gradul militar. Copil de trupă al Securității, Vișinescu s-a înfiorat doar când și-a dat seama că a ajuns orfan. Căci Securitatea i-a dat nu doar o haină militară, ci și un sens, singurul sens în viață. Restul, fleacuri!

Așa și dl. Iliescu. Știu că mulți dintre cei care-l înconjoară socotesc că dl. Iliescu este un om inimos. Dar ceea ce prețuiește cel mai tare dl. Iliescu sunt mulțimile, nu oamenii, deoarece pentru domnia sa structura de partid prevalează omului. Că au murit niște oameni la Revoluție, asta nu-i o tragedie pentru Ion Iliescu, n-o să stăm acum să dezgropăm morții, n-o să-i plângem la infinit. O tragedie ar fi fost ca Ion Iliescu să fie exclus din Partid. Prin urmare, redeschiderea dosarelor Revoluției și mineriadei nu-l sperie, nu-i prilejuiește dileme morale, nu-i provoacă insomnii legate de cei care și-au pierdut viața în acele zile.

Desigur, Ion Iliescu nu a omorât direct oameni, cum a făcut-o Vișinescu, desigur că vina pentru morții de la Revoluție și mineriade trebuie stabilită de un judecător și că până la verdict dl. președinte beneficiază de prezumția de nevinovăție, dar reacția celor doi față de mormanul de cadavre este aceeași: nicio reacție. Nicio tresărire. Niciun vis urât. Din păcate, dacă România nu se trezește nici azi din acest lung vis urât, asta este pentru că, în urmă cu 26 de ani, a permis ca Partidul și Securitatea să privatizeze România și să realizeze capitalismul, cu consecințe dramatice pentru generația mea. Este aceasta o „concluzie politică adecvată”, domnule Iliescu?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp