Trăiam într-o lume gri, dar nu un gri curat, nu, un gri murdar, rece. Eram îmbrăcați în gri, călătoream în autobuze gri, mergeam la școli gri, lucram fabrici gri, dormeam în blocuri gri, aveam dorințe gri, visam gri. România era o pușcărie imensă sau un lagăr de concentrare cât o țară.

Spre deosebire de demonstraţiile din Timişoara începute pe 15 decembrie 1989, continuate în Bucureşti şi alte oraşe pe 21 decembrie, marea demonstraţie din dimineaţa zilei de 22 decembrie nu a fost spontană, a fost organizată.

Astăzi este 16 Decembrie și se împlinesc 33 de ani de când s-a auzit prima dată: „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!”

De câte ori sunt comemorați eroii, eu nu mă gândesc la coroane, discursuri despre eroi, patrie și patriotism. Foto: Inquam Photos / Cornel Putan

La 11 ani, Toma înțelege, uneori chiar mai bine ca mine, că e important să nu renunți. Nu s-a lăsat convins să renunțe ușor la problema luminilor stricate din Herăstrău. (Foto: Inquam Photos/ Octav Ganea)

Nu îmi puteam imagina atunci că timișorenii vor mai ieși în stradă după ce s-a tras în ei, nu îmi imaginam că pot fi salvat. Foto: Getty Images

De ce aveam în cap casa lui Ceaușescu din Primăverii, nu știu. Pe atunci nu eram jurnalist, nu lucrasem nicio zi în presă, reflexele care îți bagă nasul unde nu-ți fierbe oala, dar fierbe altceva, mi le-am făcut după `89.

Era soare și un pic după prânz când am plecat de acasă cu gândul să ajung la Universitate unde se dădea cu tomberoane de gunoi în milițieni - aflasem asta de la mama unui prieten, care adăugase: „Să stați acasă! Că aici, în Centru, e prăpăd!”.

Avem, iată, libertatea de a citi orice, neîngrădit și necenzurat, nu mai avem cărți „pe sub mână” și ridicol cenzurate, dar ridicăm singuri zidul lecturilor facile și a pseudo-științei în fața științei adevărate care acum ne e atât de accesibilă. Și ne simțim bine în această nouă cușcă a credințelor noastre care ne confirmă ideile,

Mama a încercat sã îl oprească, însă eu ştiam că nu are ce să păţească… doar era tata!