Suntem în 2004. Am cinșpe` ani, locuiesc în Giurgiu, sunt clasa a opta și urmează să dau examenul de Capacitate – română, matematică și istorie. Sunt un pic stresată – cu româna și matematica n-am probleme, dar la istorie e altă poveste. (Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos)

Așa ne-am trezit, la 35 de ani de la Revoluție, în pragul unei noi „revoluții”. Una lipsită de judecată, cu idealuri fantaste, desprinse de realitate și clădite-n ficțional. (Foto: Daniel Mihăilescu/ Profimedia)

Pentru că i-a fost respinsă cererea de obținere a titlului de „luptător cu rol determinant pentru victoria Revoluția din decembrie 1989”, premierul l-a demis pe Mihai Dodu, secretar de stat la Secretariatului de stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989. Un detaliu de reținut: secretarul de stat demis este fiul lui Daniel Dodu, ucis în ziua de 21 decembrie 1989, adică atunci când Nicolae Ceaușescu încă deținea puterea la București. Foto - Inquam Photos/ George Călin

„COPIII NOȘTRI VOR FI LIBERI”. În urmă cu treizeci și patru de ani aceste cuvinte erau scrise pe un afiș mare la Revoluție și exprimau cel mai frumos motiv pentru care merită să lupți și să mori: copiii să aibă libertate.

Generalul Cătălin Ranco Pițu, fost procuror-șef la Secția Parchetelor Militare, a declarat la emisiunea „În fața ta” de la Digi24 că, din probele adunate în dosarul revoluției, reiese că în decembrie 1989 a avut loc o revoluție autentică, începută la Timișoara, continuată la București cu o lovitură militară executată de o grupare politico-militară anteconstituită, condusă de Ion Iliescu.

Invitat la emisiunea „In fața ta” de la Digi24, procurorul a relatat despre eforturile sale de a obține de la fostul președinte Ion Iliescu o declarație în dosarul Revoluției, dar de fiecare dată s-a lovit de refuzul fostului șef al statului, care i-a sugerat că, dacă dorește să ia informații, poate citi cărțile pe care le-a scris. Foto: Inquam Photos / Octav Ganea

O zăresc pe frizerița care, în pofida gesturilor instinctive ale celorlalți angajați de a închide prăvăliile și de a trage obloanele, n-a închis ușa, ci a deschis larg geamurile (mereu vărs lacrimi și fiorii de atunci mă cuprind și acum). A ieșit în stradă, cu brațele larg ridicate, i-a îmbrățișat pe tineri și a strigat fericită, radicand apoi brațele spre cer: „Bravo, mamă, așa! Uraaaa!".

E ceva la acest film care m-a lovit ca un bolovan în plină figură. Unii consideră că e „cealaltă față a realității”, care nu s-a putut spune până acum.

Trăiam într-o lume gri, dar nu un gri curat, nu, un gri murdar, rece. Eram îmbrăcați în gri, călătoream în autobuze gri, mergeam la școli gri, lucram fabrici gri, dormeam în blocuri gri, aveam dorințe gri, visam gri. România era o pușcărie imensă sau un lagăr de concentrare cât o țară.

Spre deosebire de demonstraţiile din Timişoara începute pe 15 decembrie 1989, continuate în Bucureşti şi alte oraşe pe 21 decembrie, marea demonstraţie din dimineaţa zilei de 22 decembrie nu a fost spontană, a fost organizată.