Imaginați-vă că Elon Musk ar avea afaceri în România și ar încerca să lanseze Starship de la Marea Neagră. La primul rateu spectaculos, n-ar mai exista loc pentru iterații și lecții - doar pentru crucificare publică. În loc de „hai să înțelegem de ce a eșuat și cum învățăm din asta”, am auzi de la influencerii zilei „a risipit miliarde, a pus la risc compania, creditorii și statul. Să meargă ANAF-ul peste el și să nu mai aibă dreptul să facă afaceri în România măcar 5 ani”.
E un reflex care vine dintr-un (fals) perfecționism nociv: confundăm eroarea cu frauda, eșecul cu hoția, riscul cu iresponsabilitatea.
Eșecul în cultura noastră o chestiune gravă, încercarea sortită unui ”fail” face din tine un ratat, asta ne-au învățat și la școală (e importantă o precizare: nu sunt un fan al personajului Elon Musk, derapajele sale sunt de notorietate, dar nu poți să treci cu vederea faptul că pentru visul său, a avut nopți în care a dormit în sediul firmei).
Eșecul, materia primă a reușitei
Istoria antreprenoriatului global e o succesiune de prototipuri nereușite care au născut industrii. Bill Gates a început cu Traf-O-Data — un produs șubred, aproape inutilizabil, din care n-a ieșit nimic comercial. A închis, a învățat, a reluat și azi există Microsoft. Walt Disney a falimentat cu Laugh-O-Gram înainte să inventeze un univers cinematografic. Milton Hershey a ratat de trei ori până să găsească rețeta caramelului care a dus la combinația chimică a uneia dintre cele mai cumpărate ciocolate din lume. Să citim și despre fondatorul imperiului Virgin, dar mai ales despre toate încercările sale ratate.
La noi, poveștile City Grill, EvoHoreca, Cemacom - fiecare în felul ei - arată că multe construcții solide au fundații turnate din eșecuri asumate, nu din idei duse la maturitate având o traiectorie perfectă.
România: tentația pedepsei colective
În loc să folosim bisturiul, scoatem buldozerul. „Dacă ai avut un eșec, nu mai ai voie să încerci”- acesta e mesajul transmis când legiferăm interdicții generalizate pentru antreprenorii aflați în dificultate, în loc să sancționăm strict frauda sau conduita dolosivă. E o confuzie periculoasă între prudență și overkill: descurajezi pionierii simultan cu hoții de meserie.
Uniformizarea fiscală care strivește diversitatea
România riscă să intre într-o zonă fiscală foarte periculoasă: indiferent de forma ta de organizare, de raportare la societate și economie (angajat, angajat cu mai multe contracte, PFA, întreprindere familială, profesie liberală, SRL etc.), statul visează să treacă peste toți și să aplice aceleași niveluri de taxe și impozite, unele aberant de mari.
De mulți ani, repetăm că taxarea muncii e printre cele mai înalte din Uniunea Europeană și e în discrepanță cu taxarea capitalului. Soluția aleasă? Nu scăderea poverii pe muncă pentru a impulsiona angajările, ci creșterea accelerată, imprevizibilă, a taxelor pentru companii și persoane juridice. Toate - deși măsurile sunt din nou pro-ciclice, iar riscul să aibă ca efect adâncirea crizei, inclusiv de colectare, este mare, dacă e să ne luăm după manualele de economie (i-am auzit adesea în ultimele săptămâni pe șeful guvernului și pe ministrul de finanțe vorbind despre colaps, incapacitate de plată, faliment, recesiune).
În guvern și în jurul miniștrilor se practică o „simplificare” și o generalizare care indică un nivel superficial de înțelegere a realității. Dar economia e diversă, ciclurile aduc o volatilitate, șocurile externe pot influența negativ o afacere. Codul Fiscal schimbat (de sute de ori într-o decadă) impactează din plin, salariul minim crescut din pix aduce costuri directe unei afaceri, inflația dăunează major. Puneți pandemie, războiul de la graniță, dobânzile la împrumuturi cu două cifre...
Nu e vinovat cel care n-a rezistat zece ani într-un asemenea mediu, așa cum ne spun consilierii premierului pe rețelele sociale. Iar cel care a încercat să întreprindă ceva nu e nici măcar lipsit de educație financiară.
E mai curând natural ca mortalitatea firmelor să crească. A face teoria chibritului și a transforma etapa insolvenței într-un stigmat sunt semne ale analfabetismului în practicarea afacerilor sau denotă o lipsă de inteligență socială minimală.
Fără nuanță, ajungem la cinism
Nu toate afacerile sunt făcute „să iasă pe bursă”. Unele sunt librării de colț, ateliere, crame, laboratoare de gust sau idei, cu rol social și cultural. Când aplici aceeași matrice de suspiciune, sancțiune și raportare trimestrială la EBITDA tuturor, spui de fapt că nu înțelegi țesătura fină socială a economiei.
În industria lecturii, de exemplu, poate fi în primul rând plăcerea de a citi, de a vinde carte puținilor oameni care mai dau azi o monedă pe un volum și își ocupă timpul cu o lectură în locul unor ore de scroll pe rețele.
În România, am crescut TVA-ul, fără nici măcar să aducem o cifră despre impactul bugetar al măsurii.
O recentă dovadă de cinism a celor aflați vremelnic la Palatul Victoria este vestitul proiect pentru plățile la Pilonul II și III, care exclude un scenariu de bun simț - un pensionar ieșit din muncă la 65 de ani poate afla la 66 de ani că are cancer. În mintea acestor domni, pensionarul ar trebui să se târâie prin spitalele de stat mizerabile de la noi, la coadă la radioterapie sau chimioterapie pentru că statul refuză să-i dea banii din contul de pensii, ca să aibă o șansă de a supraviețui tratându-se la privat sau în străinătate.
Cam atât au putut coaliția de guvernare și ASF. Și ca disprețul să fie scris cu majuscule, un consilier onorific îi trimite pe oameni să-și facă asigurări, râzându-le în nas și spunându-le că sunt atât de ne-educați financiar încât nu știu că pentru boală, există asigurări de sănătate privată.
Orice om cu bun simț, care a avut de-a face cu acest produs, știe că la 65 de ani nu prea există soluții care să acopere riscurile afecțiunilor aduse de vârstă, la un preț decent. Iar asta nu e vina industriei, ca să fiu limpede, ci e o chestiune care ține de viabilitatea unui sistem. E spre imposibil să asiguri cu 100 de lei pe cineva care e la vârsta la care riscul să facă AVC sau cancer sau diabet sau infarct crește zilnic, iar tratamentul poate ajunge la zeci, sute de mii de euro.
Ce ne învață vremurile grele
”The Most Important Thing” este o carte semnată de Howard Marks, pe care am primit-o în urmă cu câteva zile de la un prieten (îți mulțumesc, o citesc cu pixul în mână!)
”A philosophy has to be the sum of many ideas accumulated over a long period of time from a variety of sources. One cannot develop an effective philosophy without having been exposed to life's lessons (...) Good times teach only bad lessons: that investing is easy, that you know its secrets, and that you needn't worry about risk. The most valuable lessons are learned in tough times” - spune autorul încă din primele pagini în ceea ce este, printre altele, o pledoarie pentru gândire profundă și mai ales îndemn la refuzul de a judeca, a da sentințe prin simplificare și generalizare.
De ce contează judecătorii
Când febra politică cere „exemple drastice”, iar actorii politici se lasă pradă tentației de a restrânge drepturi individuale de bază (dreptul constituțional la asociere) puterea judecătorească trebuie să rămână vocea credibilă și sănătoasă: să diferențieze eroarea antreprenorială de frauda organizată, răspunderea civilă de pedeapsa colectivă. Avem nevoie de instanțe care filtrează nu doar litera, ci și spiritul legii - „curățarea abuzurilor” nu trebuie să devină interdicția de a mai încerca.
S-ar putea să ne rescriem cu toții atitudinea față de tot ce înseamnă magistrați în România, veniturile lor lunare din timpul activității și de după activitate, dacă ne gândim că judecătorii s-ar putea să fie ultima redută în fața apărării libertăților individuale: să refuze să niveleze in corpore antreprenorii care au curajul de a încerca, condamnându-i la închisoare sau la executări silite pentru că o companie veche de 10 ani le intră în insolvență ori faliment. Sau să refuze să vă interzică să mai încercați o dată, neaplicând o restricție de 5 ani, pe care mai marii zilei o au în proiectele lor împotriva mediului privat, încurajați de consilieri cu atitudine de bolșevici care-ți iau vaca din bătătură în numele binelui colectiv.
Celor care pretind că „e război” între mediul de afaceri pe o parte și ANAF / Ministerului Finanțelor pe de alta, în care ultimii se luptă cu evaziunea, le spun că nu toți antreprenorii (de la studenți visători cu start-up, la patroni de gogoșerii sau patroni de fabrici de ciment) sunt evazioniști, nu toți cei care intră în insolvență sunt hoți.
Sunt poate doar oameni care au încercat să facă afaceri și nu le-a ieșit (încă). Au închis mai săraci din punct de vedere al banilor și al anilor de viață, dar mai bogați cu niște experiențe. Eșecul lor poate însemna fundația unui viitor imens succes.
De altfel, „război” e un cuvânt neinspirat, având în vedere atât de multe exemple în ultima perioadă când civili nevinovați mor de foame sau bombardați, considerați victime colaterale în același cinism, despre care făceam vorbire mai sus.
Un test de maturitate națională
Curajul unei națiuni nu se citește în numărul de firme „imaculate”, cu parcurs linear indiferent de evoluția omenirii, ci în dinamica tentativelor: câte inițiative apar, eșuează, se reinventeză și reușesc la a doua sau a treia încercare.
Dacă penalizăm sistematic încercarea, ne amputăm singuri mecanismul de învățare
Nivelul de curaj al unui popor ar trebui să se măsoare tocmai în numărul de entități private deschise, închise, luate de la zero, iar închise și apoi altele din nou deschise. România stă cu mult mai rău decât statele europene în ceea ce privește numărul de IMM-uri la mia de locuitori, un procent consistent sub media Uniunii Europene.
Numărul de afaceri nou înființate pe mia de locuitori în România este, de asemenea, de vreo trei ori mai mic decât media europeană.
De altfel, tăierea bugetelor de la educație, alocarea inexistentă a resurselor spre cercetare (care înseamnă tot trail & error) spun multe despre orizonturile intelectuale ale liderilor României din ultimii 30 de ani și despre cei care le cântă în strună.
Strategii sănătoase
* Țintește frauda, protejează încercarea onestă. Nu pune nicio barieră pentru cei care vor să intre în antreprenoriat. Au circulat exemple despre valoarea capitalului social din țările UE, dar și SUA sau Marea Britanie. Veți înțelege studiind cifrele de ce America nu este Europa din punct de vedere tehnologic și de ce Europa riscă să devină o pensionară săracă supra-reglementând și pierzând teritoriu după teritoriu în toate industriile.
* Sancțiunile trebuie calibrate pe conduita cu intenție și recurent, nu pe rezultatul comercial.
* Să rebalansăm povara pe muncă - nu să uniformizăm prin biruri, plecând de la premisa că toți cetățenii sunt hoți. Nu striviți diversitatea formelor de viață economică sub aceeași presiune fiscală.
Penalizarea încercării e semnul unei societăți care exersează un fals perfecționism (și acela maladiv).
Când trecem de la „să nu greșești” la „greșește repede, corectează inteligent, încearcă din nou”, începem să construim cultura progresului. Eșecul nu e o sentință. E materia primă din care se toarnă viitoarele reușite.
O precizare importantă: nu am fost acționar/ asociat, nu am condus nicio entitate care să fi intrat vreodată în insolvență.
Dar poate acesta e și marele minus al experienței mele, dacă e să-l ascult pe Howard Marks: ”Good times teach only bad lessons”. Mă tem că am primit numai lecții proaste în vremuri numai bune.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
În rest, un articol complex, poate cam complicat și lung după opinia mea. Cu niște propuneri bazate pe realități economice și bun simț. Numai că în România bunul simț a dispărut începând de la vârful Palatului Parlamentului și până la nivelului asfaltului.
Politicienii cred că ce fac ei e prin inspiraţie divină şi că aşa e "scris".
Nu se gândesc că acţiunile lor inhibă libertatea şi de fapt ei aştern pat de spini...