Solidarizarea sistemului cu sine însuși: de ce nu ne putem refugia nici în extremism, nici în apatie

Foto: Inquam Photos

După documentarul Recorder și reacția puternică din societatea civilă, asistăm la o solidarizare a sistemului împotriva reformelor justiției. Deși o parte semnificativă dintre magistrați se poziționează de partea democrației, fiind sătui de prescrieri, delegări și structura autoritară pe care și-a însușit-o justiția, vârfurile rămân pe baricade în jurul Liei Savonea. Acest demers vine în continuarea unui lung șir de solidarizări ale sistemului cu sine însuși, atât în plan juridic cât și politic.

Încă de la alegerile europarlamentare din 2019, partidele în dezavantaj ne spun „am înțeles votul cetățenilor”. Câteva exemple în acest sens: PSD în 2019 și 2020, USR la europarlamentare în 2024, PSD-PNL la parlamentarele din 2024 și primul tur al prezidențialelor din 2025. În acelasi timp, clasa politică nu se schimbă prea mult. 

Pleacă unii, chiar importanți, din lumina reflectoarelor, un trend care continuă deja de decenii. După fiecare eșec pleacă o altă față din politica de vârf: Năstase după 2004, Geoană după 2009, Mazăre, Udrea, Cocoș, Boc după perioada Băsescu (o victimă fiind oarecum și marinarul însuși, care a rămas popular pentru o parte din popor, dar dizgrațiat în politică), apoi, de partea cealaltă Oprea, Oprescu, Antonescu, Ponta după USL și, respectiv, Colectiv (cu încercări de revenire nereușite), Dragnea și Dăncilă după 2019, Orban și Cîțu ca urmare a jocurilor de putere din PNL, iar acum a venit rândul artizanilor oligarhiei PSD-PNL: Ciolacu, Ciucă, Iohannis. Sunt și figuri care cumva rezistă și alunecă în continuare pe râu în jos: Olguța Vasilescu, Rareș Bogdan, Tudose, Grindeanu, Alina Gorghiu, Mihai Neamțu. Și în tabăra USR vedem ceva asemănător: Lasconi e într-adevăr out, iar Barna e în afara percepției publice, însă gașca sa încă e relevantă în partid. Cât despre Drulă, a dat-o-n bară la europarlamentare dar a reușit să revină pentru București. Suveraniștii nu au avut ceva asemănător încă, căci nu au fost la putere, iar ei pot să arunce vina pe sistem pentru orice neajunsuri.

În același timp, vedem solidarizarea sistemului cu sine însuși: politicienii își iau apărarea unii altora, deși vorbesc mereu de reforme. Nimeni nu dorește să lase de la el, ci se agață de orice oportunitate ca să nu se schimbe nimic. Au încercat un puci către sistemul de justiție cu OUG13. Au văzut că nu merge, dar soluția nu a fost să nu se mai atingă de curți și magistrați. Au adaptat soluția: angrenarea magistraților în aparatul clientelar, bazat nu pe lege ci pe quid pro quo, finanțarea masivă a presei (cu rol instrumental în a disemina informație la acele proteste) și încercarea de a ascunde mașinațiunile proprii de o opinie publică extrem de activă. Distragerea generată de pandemie și război cu siguranță a ajutat. Ce am câștigat în 2017, dacă nu un sistem de justiție independent? Am câștigat garanția că politicul, cel puțin acest politic, nu va mai ataca pe față acest sistem, așa ca în anii precedenți. Ce nu am câștigat? Garanția că nu va mai fi niciun alt atac.

Această solidarizare cu sine însuși se face și în rândul magistraților, cu referire la pensiile speciale și salariile imense. Magistrații de nivel înalt, de la conducere, înțeleși ca o clasă distinctă, nu neapărat marea masă a magistraților (deși există exemple și acolo), au devenit o castă care au interpretat victoria din 2017 nu ca pe un mandat pentru a fi facilitatori ai democrației și statului de drept, ci ca pe Mandatul Cerului – ei fiind parte a unei profesii de neatins, de necontestat, neprețuite.

La nivel mai mic, există și o rezistență imensă a unor bugetari pentru orice fel de schimbări (personal am văzut această rezistență mai ales în domeniul educației, unde schimbările de program și programă sunt constant blocate la fiecare nivel, de la angajați ai ministerului la inspectorate, la unii profesori). Menționez această rezistență pentru a nu ignora niciun aspect, dar voi sublinia și că este mult mai legitimă decât celelalte. De ce? În primul rând pentru că responsabilitățile oamenilor de la vârf sunt infinit mai mari decât cele ale angajaților obișnuiți de la stat. În al doilea rând deoarece o mare parte a frustrării e bazată pe echitate. Dacă Bolojan, Nicușor Dan, Grindeanu și alți lideri politici ar fi ieșit, ar fi spus „ne cerem scuze, trebuie acum să strângem toți cureaua din vina noastră, dar vom contribui și noi: scăpăm de sinecuri, de pensii speciale, de privilegiile proprii, de cele ale magistraților” și chiar ar fi făcut toate astea cu prioritate, atunci austeritatea ar fi fost mai ușor de suportat. Mesajul ar fi putut fi „hai să facem ceva dificil împreună”, dar nu, solidarizarea vârfurilor nu a permis o astfel de atitudine.

Așadar, avem aceste două elemente: plecarea unor personaje importante din prim-plan, de-a lungul timpului și solidarizarea sistemului cu sine însuși. Ce extragem de aici? Deși ne-au plecat dintre „oamenii răi” de la politica de vârf destul de mulți în cursul deceniilor, per ansamblu nu suntem neapărat cu mult mai câștigați. Stăm infinit mai bine decât în anii 1990 și ceva mai bine decât în 2010 și decât în guvernarea de facto Dragnea, dar mai rău decât în ianuarie 2020 pre-pandemie. Devine din ce în ce mai clar că nu e să scăpăm de cei răi și să punem oameni buni la putere care să facă bine pentru noi, căci ei vin și pleacă dar sistemul, arhitectura sa, rămâne acolo și se mai și adaptează.

La ce ne referim prin „sistem” aici? Sau la ce ar trebui să ne referim? Sigur, sunt găștile aparatelor de partid, serviciile, parlamentarii, guvernele incapabile, politicienii de carieră etc. Dar din sistem fac parte și regulile jocului, legile care permit politicienilor să facă ce fac: legi care permit serviciilor să facă abuzuri în numele „siguranței naționale”, care i-au permis lui Iohannis să secretizeze unilateral costurile avioanelor, care facilitează lipsa de transparență a banilor băgați în presă prin „secret comercial”, care crează delegările, prescrierile și amânările, care prin .???

Ce trebuie să înțelegem de aici? Trebuie să începem să gândim sistemic, nu țintit individual. România, ca orice stat democratic într-o oarecare măsură, are mai multe grupuri de lobby și stakeholderi. Pe unele le știm bine: politicieni de carieră, sinecuriști, securiști, afaceriști și în contracte cu statul și din piața liberă, BOR, industria de armament mai nou, etc. Însă și societatea civilă, reprezentată deopotrivă de stradă și ONG-uri, este un stakeholder și trebuie să se poarte ca atare. Pe lobbyiști nu-i interesează cine e la putere. Când se schimbă conducerea, prima întrebare a lor este „cum îmi va susține această persoană interesele?”. Noi, „reziștii” cum ne numesc diverse televiziuni, suntem un stakeholder fie că vrem, fie că nu. Sistemul, prin simpla ascundere de ochii publici a acestor mecanisme, deja ne tratează astfel. De aceea, nu cred că poate exista vreodată vreun partid, fie el și USR sau REPER, care să pretindă că vorbește în numele străzii cu succes. În momentul în care o mișcare devine partid, se schimbă jocul. Scopurile noastre trebuie să treacă dincolo de orice politician individual și să se orienteze spre schimbarea arhitecturii politicului/sistemului?, prin depolitizare, desecretizare, de-finanțarea partidelor și a mediei din banul public – lucruri ce țin de principii și legi. În 2017, drăcușorul era Dragnea – om cunoscut, cu vizibilitate. Astăzi este Lia Savonea, dar nu numai, ci și sistemul însuși ca entitate amorfă. Avem acum o oportunitate să ne debarasăm odată pentru totdeauna de „mitul țarului bun”, ideea că există oameni care vor să facă bine și dacă scăpăm de cei răi totul se va regla de la sine. A devenit evident că nu există „de la sine”, ci doar reguli pe care le impunem și care trebuie respectate. Dacă regulile sunt proaste sau implementarea lor nesupravegheată, degeaba. De multe ori am scris în articole precedente că noi ca țară nu știm ce vrem. În acest caz, ghidați de organizații independente precum Recorder, știm. Trebuie doar să ne asigurăm că oricine vine la putere, interesele noastre sunt acolo. Asta înseamnă, într-adevăr, război de uzură cu politicul, în care tragem de ei la nesfârșit. Este extenuant, mai ales că sistemul se adaptează constant. Însă este și un lucru foarte important: putem să nu fim de acord cu x politică fiscală, cu împărțirea bugetară sau cu ajutoarele sociale, dar democrația și statul de drept sunt un minimum, unul dintre puținele care ar trebui să fie cerute de toată societatea. Așadar, nu ne putem refugia nici în extremism, nici în apatie.

Iar de suveraniști ce să mai spunem? Atitudinea AUR din aceste zile arată două lucruri: pe de o parte că „lupta” lor e mai degrabă o infiltrare în sistem, pe care acum îl curtează, mânați de un miros de posibilă guvernare, poate chiar cu PSD. Pe de altă parte, arată cât de puțin respect au pentru proprii votanți, pe care îi consideră suficient de manipulabili încât e de ajuns să strige „Soroș” o dată pentru susținerea lor, chiar și în cea mai clară, alb-negru, luptă sistem vs societate. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp