Avem toată îndreptățirea de a aprecia consecvența și repetabilitatea nesimțită a câtorva inși de a se întâlni în fiecare an la comemorarea morții lui Iuliu Maniu, aici la Sighet. Această consecvență și chiar încăpățânare depășește orice rațiune de partid, depășește cadrul restrâns al unei grupări politice, pierdută astăzi în mare parte, consecvență ce se înscrie într-un fenomen extra-partinic, și anume, manismul.

Pe Iuliu Maniu nu l-au așteptat televiziunile să-i surprindă sărutul pasional la ieșirea din temniță. (Foto: memorialsighet.ro)

(în imagine: Liviu Dragnea și Iuliu Maniu). Sfânta Inchiziție obișnuia să dezgroape după 7 ani osemintele celor executați din ordinul ei; erau puse într-un sac și zdrobite cu ciocanul până când se făceau pulbere, aruncată apoi în canalele orașului.

În sens restrâns, biografia sau viața lui Iuliu Maniu se suprapune peste o Românie unită de după 1918 până în 1953, anul morții sale, iar în varianta sa mai extinsă, suprabiologică, este o biografie care ține de o acoladă din regimul de istoricitate al devenirii și cristalizării ideii și acțiunii naționale românești transilvănene. (Foto: Guliver/Getty Images)