Avem toată îndreptățirea de a aprecia consecvența și repetabilitatea nesimțită a câtorva inși de a se întâlni în fiecare an la comemorarea morții lui Iuliu Maniu, aici la Sighet. Această consecvență și chiar încăpățânare depășește orice rațiune de partid, depășește cadrul restrâns al unei grupări politice, pierdută astăzi în mare parte, consecvență ce se înscrie într-un fenomen extra-partinic, și anume, manismul.
Manismul nu este doar o afiliere politică, ci este o stare de spirit și este, de fapt, generată de prestigiul singular și nedepășit al lui Iuliu Maniu. A fi manist nu este totuna cu a fi țărănist, nu este o circumstanță politică, ci este o stare de existență în umbra spiritului tutelar al lui Iuliu Maniu. Manismul este un orizont de asemenea de nedepășit, nu doar în viața politică românească, ci și în viața publică, civică. Manismul reprezintă ultima și exclusiva rezervă de moralitate a națiunii noastre, este expresia celor mai luminate și a celor mai neîntinate idealuri românești.
Pentru a fi manist trebuie să îți asumi definitiv ideile și chiar exemplele de viață ale lui Iuliu Maniu, o viață consecventă, limpede, ne-tranzactionistă, neînfrântă de toate tentațiile sau sirenele seducătoare ale vieții noastre publice. Noi nu suntem mândri că suntem maniști, precum în afirmațiile sunt mândru că sunt ardelean, sunt mândru că sunt clujean, care sunt formule derizorii și toxice foarte frecvente în viața publică transilvăneană, ci noi suntem bucuroși că suntem maniști.
Manismul este urmarea lui Iuliu Maniu, parafrazând mesajul esențial creștin, și anume, acela reieșit din „Imitatio Christi” (Urmarea lui Isus) a lui Thomas a Kempis. Totuși, trebuie să recunoaștem că nu putem să fim asemenea lui Iuliu Maniu, dar important este să-i urmăm viața și credința. Fenomenul manismului este un transfer eponimic de la numele lui Iuliu Maniu asupra unui curent social-politic, dar mai ales moral. Iuliu Maniu și-a împrumutat, sau i-a fost adoptat numele de către o mișcare din afara partidului pentru că, nu întâmplător, un țăran maramureșean declara că, înainte de 1947, manismul era o stare spirituală, rafinată de marca și prestigiul imprimat definitiv de Iuliu Maniu în mentalitatea rurală: „Noi aici în sat nu facem nici un fel de politică, noi votăm cu Domnul Maniu”.
Manismul a fost coagulat, marcat și extins de personalitatea lui Iuliu Maniu. Apropierea sau subscrierea totală la acțiunile și ideile unei personalități din partea unei societăți sau comunități este motivată de carisma, calitățile intelectuale, politice și morale ale personalității respective în durata lungă. De aceea, manismul se întinde de la debutul public al lui Iuliu Maniu, adică de la sfârșitul secolului al XIX-lea și până astăzi. Mai exact, manismul este o stare de îndelungată rezistență și de perenitate în istoria politică a României. Manismul s-a validat în fiecare perioadă, s-a legitimat în toate momentele vieții noastre publice pentru că personalitatea lui Iuliu Maniu n-a fost trecătoare „ca un strop de rouă, ci eternă ca o piatră scumpă”.
Figura și profilul fizic al lui Iuliu Maniu este o efigie a identității românești declinată în zona democrației și pro-europenismului, alături de portretul său moral-politic. A fost un bărbat de o frumusețe plină de distincție, o figură care izbește prin luminile și inteligența privirii, o figură olimpiană de consul sau de senator roman, reprezentativă, care l-a făcut să surclaseze toate figurile publice, dizarmonice, urâțite de caractere infecte și tranzacționiste. Există în personalitatea lui Iuliu Maniu o corespondență perfectă între limpiditatea caracterului său și frumusețea figurii sale fizice bărbătești. Toate acestea pot forma motivația și manifestările manismului.
Înainte de orice, maniștii subscriu la acest portret al lui Iuliu Maniu, îl adoptă ca pe ceva din intimitatea caracterului lor, portret care nu poate fi deteriorat, îmbăloșat de nici un fel de circumstanțe sau trădări. Un manist moare cu Iuliu Maniu în inimă și în cuget. Anatomia sau decompoziția portretului lui Iuliu Maniu se poate face din câteva componente care i-au reperat și marcat viața și activitatea politică, componente de mare valabilitate și astăzi care se convertesc într-un model și într-o lecție de viață politică, umană, morală.
Ceea ce putem afirma cu certitudine este că figura oamenilor politici de azi distonează în mod radical și definitiv cu portretul încă viu al lui Iuliu Maniu. Trepăduși, impostori, populiști, farsori, șarlatani, corupți, cu figuri patibulare, urâți fizic și spiritual, fără școală serioasă, venali, patrioți de mucava, autohtonisti dizgrațiși și antieuropeni ridicoli, ei sunt alimentați de toate umorile comuniste și securiste și de aceea ei nu se pot apropia nici pe departe de Iuliu Maniu și nu pot trăi în datele manismului.
Nicolae Carandino afirma despre Iuliu Maniu, în câteva cuvinte de o profundă semnificație, că acesta „avea un fel de a fi care nu era ca al tuturor”. După ce a depus mărturie prin gândirea și acțiunile sale aici pe pământ, în numele ideii de naționalitate, în numele libertății și democrației, în numele spiritului european, Iuliu Maniu și-a împlinit biografia exemplară prin jertfa și martirajul în închisoarea comunistă. Acest fel de a fi al lui Iuliu Maniu a magnetizat admirația și venerația față de această personalitate, a generat fenomenul manismului ca expresie particulară și unică a vieții publice la români. Întreg manismul s-a extras din componentele portretului viu al lui Iuliu Maniu, portret făcut de biograful său, Sever Stoica, în 1932:
1. O primă componentă ar fi aceea că Maniu a fost un bărbat de stat „singularizat și interiorizat” și nu „avea nimic din însușirile de scenă ale suveranului sufragiu universal, el nu inflamează întruniri înflăcărate de mirajul paradisiac al făgăduințelor”. Pe scurt, nu a fost un demagog, un lătrător de cuvinte și promisiuni electorale.
2. În al doilea rând, el își asumă cu demnitate reținută iubirea față de Dumnezeu și„nu ia numele Domnului în deșert”, pentru că el „își destăinuie iubirea față de Dumnezeu doar în interiorul sufletului”. Tot astfel, dintr-o profundă și organică decență, el nu-și exhibă „în fața întrunirilor iubirea de neam” și nu își „mărturisește dragostea de neam doar în rugăciunea discretă a faptelor de fiecare zi”. Prin urmare, el nu-și etalează credința și iubirea de neam în mod strident sau vociferând în toate gamele acute, precum șarlatanii patrioți de astăzi, Călin Georgescu, George Simion, Diana Șoșoacă și alți trepăduși și pitpalaci politici de astăzi.
3. Discursul politic al lui Iuliu Maniu nu este căutat, nu este surprinzător, nu este stilizat în mod excesiv de figuri de stil, ci el este „impecabil prin ținuta sa reținută și academică, n-are nimic avântat, nimic hipnotic, nimic din vâlvătaia verbului care încleștează indignarea și pumnii”.
4 Iuliu Maniu a fost omul dreptății „în cugetul popular, a fost omul onestității fără pată”, a „fost un fiu divin ce ține în mâinile sale cumpăna dreptății”.
5. Iuliu Maniu a fost un ascet, un călugăr al templului neamului său. El nu avut un mariaj sau o familie pe pământ, ci el a avut un mariaj cu naționalitatea, democrația și binele comun. El și-a jertfit viața personală în numele unui înălțător ascetism„fără patima flămândă a cărnii”. Ei și-a gestionat viața după „o evanghelie simplă a pescarului din Nazaret”.
6. De aici rezultă și o anumită sfințenie a vieții sale percepută în relație cu țăranii, cu oamenii simpli care îi „ating haina, fac cruce în numele Tatălui, Fiului și Sfântului Spirit, căci haina domnului Iuliu Maniu, haina unui sfânt are în închipuirea populară puteri vindecătoare”, taumaturgice.
7. Iuliu Maniu a fost omul unei voințe de fier, dublată de o „linie marmoreană a logicii în dosul căreia simți pulsând pumnul unei voințe implacabile”.
8. Iuliu Maniu a fost înzestrat „cu spiritul aristocratic transilvănean datorită căruia a avut instinctul perspectivei în viața politică, ceea ce l-a făcut să nu rătăcească în labirintul împrejurărilor, deoarece își proiectează privirea în inima realităților și își urmărește țintele cu o încăpățânată tenacitate și statornică intransigență”.
9. Personalitatea lui a distonat și s-a distanțat de spiritul dâmbovițean tranzacționist, frivol și mizilicesc al sudului. Aceasta deoarece „firile meridionale ale sudiștilor cu nestatornicia lor lirică niciodată nu pot bănui imensa rezervă de dârză rezistență a acestui temperament de nord, cu o inflexibilă coloană vertebrală a caracterului”. Acest lucru este valabil de la politicianismul dezgustător al dâmbovițenilor, până la înalte figuri regale de ieri și de azi.
10. Iuliu Maniu a situat gândirea și acțiunea sa politică la nivelul unei arte, a unei măiestrii de strategie politică. „Întinat cu insulte, s-a ferit totdeauna de manierele de șatră ale parlamentului. Invectiva insultei nu a asumat-o. Atitudinea sa sobră și verbul său academic reabilitează parlamentul alunecat la periferia bunului simț”. Toată această artă politică a fost consecința directă a „structurii sale intelectuale care a fost prin excelență una juridică. Este juridică prin atavism, căci el e strănepotul lui Simion Bărnuțiu, doctrinarul naționalismului românesc”. Este izbitoare diferența dintre unii, sau majoritatea parlamentarilor de astăzi, fără profesii, dar mai ales fără pregătire intelectuală solidă, absolvenți circumstanțiali șipenibili ai unor universități particulare, dar neapărat absolvenți ai Colegiului Național de Apărare și ai tuturor masteratelor de plesneală de la SNSPA și de la Academia SRI.
11. În sfârșit, Iuliu Maniu se „trage din nobilimea românească a Ardealului, din cea mai pură și autentică aristocrație românească, care nu s-a maghiarizat, nu s-a lepădat de neam, ci a rămas fidelă națiunii române, dând luptători de rasă, statornici în aceeași mare credință a neamului”. Mai pe scurt, Iuliu Maniu „nu a moștenit averi, a moștenit idealurile naționale ale neamului românesc, idealuri care i-au confiscat viața și i-au robit toate clipele”.
În concluzie, manismul și maniștii sunt păstrători ai acestor idealuri, ei nu sunt trădători și apostați, nu sunt dizidenți și infractori politici, nu tranzacționează aceste idealuri. Ei nu dezertează de la aceste convingeri pentru că ei și-au asumat formularea injonctivă a Apostolului Pavel „Aduceți-vă aminte de mai marii voștri care v-au grăit cuvântul lui Dumnezeu, priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința”.
În sfârșit, un succint exercițiu de imaginație mistico-religioasă: mulți au căutat mormântul și rămășițele pământești ale lui Iuliu Maniu fără ca ele să fie găsite, dar făcând apel la cuvintele evangheliștilor, putem spune că Iuliu Maniu „nu este aici, ci s-a sculat. De ce-l căutați pe cel viu între morți?”, sau „A înviat, nu este aici. Iată locul unde l-a pus pe Domnul”. Prin urmare, el s-a urcat la cer atât cu trupul, prin somanodie, cât și cu sufletul, prin psihanodie și șade în lumea celor buni și drepți. Pe pământ a rămas amintirea lui păstrată și reprodusă, de câte ori este nevoie, de maniști.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.