Dacă Maniu ar fi trăit astăzi, iată cum ar fi vorbit

(Foto: Guliver/Getty Images)

Există în istoria popoarelor lumii personalități care și-au derulat propria biografie în conexiune cu destinul colectiv al neamului din care au făcut parte. Mai exact, este vorba de o biografie ca o istorie, adică ceea ce Walter Benjamin, filosof german, vedea în 1940 în biografie, o poartă de acces privilegiată în restituirea unei epoci cu „visele și neliniștile sale”, sau cum viața întreagă a unui individ incorporează o anumită epocă. În sens restrâns, biografia sau viața lui Iuliu Maniu se suprapune peste o Românie unită de după 1918 până în 1953, anul morții sale, iar în varianta sa mai extinsă, suprabiologică, este o biografie care ține de o acoladă din regimul de istoricitate al devenirii și cristalizării ideii și acțiunii naționale românești transilvănene ce delimitează un timp istoric de la 1848 și până la 1947. Sunt două repere exponențiale din „marea istorie”, primul al înscrierii noastre în marea dezbatere europeană centrată pe construcția identității naționale și, cel de-al doilea reper, prevestitor și descensiv, când, o dată cu arestarea și detenția sa în închisorile comuniste, din anul 1947, se încheie în mod tragic la Sighet istoria democratică și națională a românilor și, deopotrivă, ieșirea din zodia europeană a României. 

Prin urmare, este vorba de o biografie cât o istorie, întrucât sensul vieții sale a fost sensul istoriei românești de-a lungul multor decenii. Așadar, biografia, adică viața și activitatea lui Iuliu Maniu, este una modală ce vizează tipul ideal de personalitate, reprezentativitatea sa, adică cel care leagă în mod inteligibil evenimente și procese istorice. El poate fi alăturat unui proces care a marcat trecerea sau transformarea biografiilor vechilor eroi în biografia marilor bărbați de stat, proces specific modernității. Este vorba de ieșirea din hagiografie și din mitologiile trecute și intrarea în istorie sau într-un timp istoric nou, democratic, creator.

(Foto: Guliver/Getty Images)

Secționarea conștiinței naționale și a conștiinței istorice colective prin cucerirea comunistă a țării marchează deopotrivă eliminarea elitelor, a părții conștiente și îndrumătoare a corpului național. Eliminarea brutală, fizică a elitelor, a decapitat trupul național cu efecte în durata lungă. Tocmai din acest motiv, resimțim astăzi, în timpul prezent și în mod acut, lipsa unei personalități de altitudinea lui Iuliu Maniu, care a fost produsul cel mai strălucit și inegalabil până acum, dar și de acum înainte, al națiunii române transilvănene. În mod paradoxal, actualitatea lui Iuliu Maniu este tocmai lipsa lui, în sensul lipsei de personalități de factura lui, de pe scena politică de azi, în anul centenarului, pe care l-a inspirat, creat și lansat în istoria noastră și în extensiile ei europene. Timpul de azi este un timp al defectivității elitelor pe care Iuliu Maniu le-a personificat în cel mai înalt grad de reprezentativitate. Deopotrivă, este un timp al dezechilibrului organic dintre capul țării și corpul neamului, un timp al inexistenței modelului exemplar și dinamizator al energiilor noastre colective, al decăderii nevertebrate a ființei noastre colective.

Invocarea lui Iuliu Maniu stă sub semnul unei presiuni etice de neocolit. În primul rând, dimensiunea martirică a vieții artizanului Marii Uniri lansează un disconfort etic spre cei care nu au fost de talia lui, dar, mai ales, pentru că istoria i-a dat dreptate. În al doilea rând, acest disconfort etic ține de refuzul nostru colectiv de a urma sau a opta pentru astfel de personalități exemplare în viața de obște, în cadrul exercițiului nostru electoral. Refuzul exemplarităților ne trimite spre înțelesul epistolei Apostolului Pavel adresată „galatenilor celor fără de minte”. În mod indirect, dar vinovat am subscris și am optat pentru o clasă politică neocomunistă și mai apoi eretică și, peste toate, aflată acum într-o degenerescență cumano-tribală dintr-un județ de partid, excesivă și tentaculară, o coterie politică nefirească și atipică. Azi, această kakistocrație care se definește prin prostie și incompetență se contrapune cu o impertinență agramată unei tipologii de bărbați de stat, legitimați prin școală, cultura familială, genealogia politică și prin consolidări formative. Toate aceste componente sau achiziții în plan biografic le-a deținut Iuliu Maniu, componente care au fundamentat și pregătit viitorul bărbat de stat. Ele conturează o tipologie elitară aflată în contrast cu omul politic de azi, în care sintagma „cum nu ar trebui să fie” se confruntă cu cea a exemplarității, adică „ce ar trebui să fie” omul politic. Iuliu Maniu a personificat acțiunea și gândirea politică și națională a românilor ardeleni de-a lungul unui secol (1848-1947) și a personalizat omul politic la cotele cele mai înalte de neatins astăzi, dedicat în integralitate idealurilor propriului său neam. El se situează din perspectiva celor două ipostaze (personificare și personalizare, adică idealitatea omului politic și individualizarea sau individuația sa) în totală opoziție cu omul politic de azi, întâmplător, nepregătit, decalibrat de lipsa competențelor, dar mai ales, din cauza lipsei idealurilor.

Există în profilul personalității sale, prin ascendența genealogică, o predestinare sau o succesiune ineistă în familia sau familiile din care s-a ridicat. Descendent al lui Iosif Mehesi, unul dintre redactorii Supplex-ului din 1791, a fost strănepotul lui Simion Bărnuțiu, doctrinarul naționalismului românesc, prin bunica sa paternă și fiu al lui Ioan Man și al Clarei Coroianu, fiica lui Iuliu Coroianu, fost secretar-general al PNR. Iuliu Maniu a asumat în propria biografie un legat testamentar imperativ de înscriere și preluare a proiectului politic și național împărtășit de elita transilvăneană din care făcea parte meritocratic și propria sa familie. Școala și itinerariile formative l-au pregătit în sensul rolului dedicat în cadrul proiectului național și politic al românilor transilvăneni. A urmat colegiul calvin „Wesselenyi” din Zalău, așa cum înaintașul său Simion Bărnuțiu a urmat colegiul reformat din Carei. La aceste școli calvine atât Bărnuțiu, cât și Maniu și-au asumat lecția națională, întrucât confesiunea calvină, spre deosebire de unanimitatea catolică, în virtutea textelor evanghelice și apostolice a acordat o mare importanță aserțiunii că „Biserica lui Hristos este biserica neamurilor”. Aceste școli au potențat și celebrat identitățile etnice, limbile și profilul vernacular, național. Lecția calvină a națiunii a fost învățată așadar atât de Bărnuțiu, cât și de Maniu. 

(Foto: Guliver/Getty Images)

Credința, confesiunea, etnia au fost reperele proiectului didactic și formativ al acestor lideri ridicați din zona Sălajului. Departe de școlile greco-catolice ale Blajului și ale Beiușului, elita intelectuală din această parte a țării s-a format la colegiile reformate. Sălajul a devenit un creuzet al misticii naționale, un centru insurecțional al ideii și acțiunii naționale românești. Liceul calvin din Zalău în anii formării lui Iuliu Maniu „a fost o insulă de toleranță și liberalism, în ambianța sufocantă” a radicalismului etnic maghiar din acel timp. Aici se propuneau modele didactice patronate de un „larg spirit de liberalism și puritanism”, formându-se „sentimentul mândriei, al lealității și demnității”, modele didactice dedicate „înnobilării caracterelor”. Iuliu Maniu a fost un elev eminent, fascinat de studiile clasice și avea un caracter echilibrat ce soluționa conflictele și confruntările dușmănoase din colectivele de elevi. Din acest motiv, educația în sensul cultivării identității colective l-a profilat pe Iuliu Maniu ca un lider politic român ce a cultivat un patriotism luminat, înalt, în opoziție cu naționalismul integral și cu demagogia patriotardă, primitivă și vulgară, profesată după 1989 de PRM, PUNR, Vatra Românească etc., care s-au prăbușit toate în superbia retoricii lor găunoase. Formarea sa în cadrul unei școli calvine i-a procurat competențe solide în ceea ce privește cunoașterea lumii și a societății maghiare, atât de necesare unui lider politic român transilvănean.

Înalta sa pregătire juridică, dobândită la universitățile din Cluj, Budapesta și Viena, l-a format în chip desăvârșit ca lider politic și parlamentar la Budapesta, apreciat de adversarii săi. În contrast cu pletora parlamentară de azi, pledoariile sale au fost fundamentate pe argumente și competențe ce au profilat un lider politic intransigent, cu un mare potențial de negociere, dar niciodată de tranzacționare. Disputele sale cu prim-ministrul maghiar Tisza Istvan, în cadrul cărora nu a acceptat tranzacții și în care urmărea, dinspre înalte competențe politico-juridice, să impună recunoașterea naționalității române ca subiect de drept public pe care să se fundamenteze revendicările politice, au rămas memorabile în istoria parlamentarismului maghiar. Astăzi, clasa politică în precaritățile sale privind competențele politice și morale este dedicată exclusiv tranzacțiilor și nu negocierilor. Astăzi, se tranzacționează poziții publice în beneficiul exclusiv personal sau în granițele nepotismului, se tranzacționează traseismul politic, se tranzacționează tăinuit și laș acțiuni precum mutarea ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim, se tranzacționează accesul la resursele naturale și comercializarea acestora, se tranzacționează beneficii ascunse și proiecte netransparente precum Fondul suveran de investiții, se tranzacționează nocturn și în brigandaj reforme juridice și schimbarea legilor în folos privat. 

Iuliu Maniu a ilustrat în mod convingător deosebirea dintre negociere și tranzacție, fiind un exemplu pentru climatul politic de azi. Prin insistența cu care a urmărit legitimarea naționalității române ca subiect de drept public a prefațat în mod indirect principiul wilsonian al autodeterminării popoarelor. Pornind de la gândirea sa politică și de la lupta sa parlamentară, Iuliu Maniu s-a validat apoi în planul acțiunilor concrete, organizatorice. Este grăitoare în acest sens acțiunea sa de la Viena, din octombrie 1918, când locotenentul de artilerie Iuliu Maniu a organizat unitățile militare române în vederea asigurării ordinii publice în Viena și a pregătirii în siguranță a Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. Se profilează, în acest sens, dimensiunea extinsă a personalității sale, care intră în dialog și în colaborare cu autoritățile austriece prin persoana ministrului de război Stöger Steiner.

Iuliu Maniu a dat dovada unei intuiții și previziuni de excepție când s-a dezbătut în mod punctual organizarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. Astfel, în cadrul unei polemici cu Vasile Goldiș, el s-a opus chemării armatei române pentru asigurarea securității evenimentului politic de la 1 Decembrie 1918. Astfel, el a afirmat în 1920 că atunci „când la Alba Iulia s-a hotărât unirea, bine știm că în Transilvania nu sosise încă armata română”. Acest aspect comportă semnificații majore și imprescriptibile în percepția și evaluarea actului de la Alba Iulia. Mai întâi, precauția lui Maniu privind intrarea armatei române avea rolul de a bloca delegitimarea unui act democratic de voință politică colectivă, exprimat plebiscitar și care să nu contravină în mod flagrant principiului suveran wilsonian al autoderminării. În al doilea rând, intrarea armatei române putea fi interpretată ca o cucerire a Ardealului de către Vechiul Regat, aspect ce ar fi dezavantajat poziția României la tratatele de pace postbelice. 

În al treilea rând, ar fi alimentat ulterior, nepermis de mult, pozițiile ideologice ale istoriografiei comuniste de după 1947 și anume că principala semnificație a Unirii de la 1918 rezidă în politica de cucerire „imperialistă” declanșată de Regatul României. Astăzi acest fapt ar fi încurajat pozițiile contestatare ale celor care pun în discuție reconsiderarea Trianonului, discuții purtate în mediile academice și politice din țara vecină, Ungaria. Prin urmare, gândirea politică de atunci a lui Iuliu Maniu își are, și în acest caz, valențe de mare actualitate în anul centenar.

În al patrulea rând, anumite deformări derulate astăzi în discursul public și mediatic, în care în virtutea unui unialism metafizic, este supralicitată decizia sau acțiunea unirii la nivelul regalității (rolul regelui Ferdinand) și al guvernanților Vechiului Regat (rolul lui I. I. C. Brătianu). În mod indirect, prin aceste supralicitări se produce diminuarea rolului plebiscitar și al acțiunii elitei politice românești din Transilvania și Banat în actul unirii. Acest aspect trimite în actualitate, în lumea de azi spre supra-situarea capitalei cu efecte ușor de observat în ultra-centralizarea și ultra-montanismul bucureșteano-dâmbovițeano-teleormănean. 

Sunt înălțătoare și emoționante cuvintele cântecului batalioanelor române care trec Carpații și cărora le „trebuie Ardealul”, dar cred că, după exemplul lui Iuliu Maniu la care a dominat rațiunea și luciditatea politică, trebuie să ieșim cu măsură din emoția folclorului politic și a clișeelor derulate în spațiul public. Nu trebuie să uităm nici o clipă că elita politică transilvăneană a reușit în mai puțin de două săptămâni să organizeze după 1 Decembrie 1918 statul românesc al Transilvaniei cu guvernul său, Consiliul Dirigent, și cu adunarea sa reprezentativă, Marele Sfat Național, cu organisme funcținale locale în planul administrației și al organizării publice reprezentate de Consiliile naționale locale și de Gărzile naționale. Un popor care timp de mai multe secole nu a avut acces, în datele prevederilor constituționale restrictive, la gestiunea publică a demonstrat că este capabil să organizeze și să gestioneze o viață de stat. Descentralizarea și autonomia decizională, intuită, dar și promovată de Iuliu Maniu în perioada interbelică, își are azi loc și se recunoaște în dezbaterile privind organizările descentralizării și regionalizării deciziei și gestiunii.

La Alba Iulia, Iuliu Maniu alături de ceilalți lideri au formulat în textul rezoluției un nou proiect de stat. Astăzi se vorbește insistent în spațiul public despre un nou proiect de țară într-o formulare destul de greșită. Poate fi vorba de un proiect de stat pentru că țara este definită în conturul și situările ei metafizico-geografice (nu putem muta râurile, Dunărea, munții, peisajul etc.). Mai exact, la Alba Iulia s-a decis unirea într-un nou stat și nu o unire înțeleasă ca o expansiune sau o translație extensivă a Vechiului Regat. Altfel spus, unirea trebuia realizată în condițiile constituirii unui nou stat total diferit de Vechiul Regat. Se cerea, în cadrul acestui proiect de stat, „înfăptuirea desăvârșită a unui regim democratic pe toate terenurile vieții publice, vot universal, libertatea de expresie și asociere, libertatea presei, libertatea deplină pentru toate confesiunile, libertatea națională pentru toate popoarele conlocuitoare, reforma agrară, legiferări avansate pentru muncitorimea industrială”. Adresându-ne nouă înșine o simplă întrebare, dacă existau toate aceste principii organizatorice și legislative în Vechiul Regat la 1918, găsim că răspunsul este nu. Așa cum afirmă istoricul Silviu Dragomir, fost secretar-general al Adunării de la Alba Iulia, la 25 de ani de la unire, în 1943, că atunci s-a elaborat „o doctrină, o concepție de stat, un ideal” de stat, în acord cu „noua evanghelie a civilizațiunii umane” de atunci. 

Iuliu Maniu, prin proiectul său politic, atât cel din 1918, cât și cel din perioada interbelică, a înscris teme și dezbateri de mare actualitate care frământă și societatea românească de azi. A militat dinspre o înaltă înțelegere politică a vremii sale pentru „statele unite ale Europei”, pentru „nevoia unei politici de înțelegere și solidaritate europeană”, pentru cele 30 de state europene, aspect ce se consacră astăzi prin existența UE. A militat pentru o lege a minorităților, aspect ce frământă și astăzi spațiul public de la noi. A militat pentru reorganizarea administrativă a țării prin descentralizare. În condițiile în care piața muncii de azi din România s-a disputat între șomaj și lipsa locurilor de muncă și, mai acut, lipsa forței de muncă de azi emigrată în țările vestice, Iuliu Maniu vorbea în 1937 despre un țel fundamental al partidului său și despre „primatul muncii în ordinea socială”, o abordare ideologică de centru-stânga.

Despre „abuzul de partrid” și „statul de drept”

S-au ilustrat și au rămas memorabile pledoariile înscrise în democratismul său neconcesiv. În 1936, s-a pronunțat asupra unei teme de mare actualitate în zilele noastre, și anume, despre abuzul de partid și statul de drept: „Starea de existență a democrației naționale este una anti-dictatorială, pentru că dictatura este imorală și contra oamenilor și că statul național nu este compatibil decât numai cu statul de drept”. Iuliu Maniu este autorul conceptului de stat de drept în discursul public și politic românesc încă din 1928. Democratismul, în viziunea sa, era în esență unul moral care înseamnă o luptă pentru „ideea de drept și de dreptate”. El a condamnat partidele care purtau lupte pentru promovarea ideilor lor „în domeniul periculos al acțiunilor subversive”, precum cele ale partidului de guvernământ de azi de la noi. Abuzul de partid, ca expresie a dictaturii majorității, a democraturii, în defavoarea democrației consensului, este o temă fierbinte și azi. Sunt cel puțin două momente de mare relevanță când Iuliu Maniu s-a opus abuzului de partid, și anume, a abuzului PNL-ului de atunci, de a nu formula explicit în Constituția din 1923, la art. 1, că statul unitar, național, indivizibil al României este rezultatul unor acte democratice, decisive, plebiscitare, a românilor din Transilvania, Banat, Basarabia și Bucovina, formulare ce ar fi consacrat, în cel mai înalt grad și deasupra constituțiilor europene de atunci, construcția democratică, politică, statală românească. 

Tema revine în actualitate, iar această formulare ar invulnerabiliza constituția României de astăzi în fața tendințelor de impunere a reformulării ideii de stat național unitar și indivizibil din art. 1, din constituția de acum. Un al doilea moment a fost reprezentat de neparticiparea lui Iuliu Maniu la serbările de încoronare de la Alba Iulia întrucât, în mod abuziv, PNL a confiscat acest moment și a contrafăcut serbarea regală într-o serbare de partid, electorală. Lansând pentru prima oară la noi, încă din 1928, conceptul de „stat de drept”, în contextul democratismului său imprescriptibil, al constituționalismului și legalismului său instinctual, el a declanșat un lung război cu regele Carol al II-lea, care urmărea să schimbe constituția țării și să-și instaleze regimul său autoritar, voievodal. Iuliu Maniu este autorul, în acest sens, al unui enunț memorabil, și anume că, ”Regele Carol al II-lea nu dorea doar un stat totalitar, ci mai mult decât atât, un stat patrimonial”, privatizat și discreționar dinspre voința regală. Așa-zisele reforme ale justiției de azi din România se pot înscrie în același înțeles de privatizare de către un partid de guvernământ al statului, de schimbare a regimului politic de la regimul semi-prezidențial la cel exclusiv parlamentar, ca expresie a dictaturii majorității și a abuzului de partid. Legalismul și constituționalismul perseverent al lui Iuliu Maniu a stârnit iritările multor personalități politice și publice din Vechiul Regat, precum cele ale metafizicului dâmbovițean, filosoful Nae Ionescu, care privea cu sarcasm și depreciere „juridicialismul și legalismul iosefinian de cea mai pură Aufklärungsphilosophie a domnului Iuliu Maniu”. 

În virtutea acelorași condamnări a abuzului de partid, Iuliu Maniu împreună cu Ion Mihalache au adus pe scena politică românească interbelică un nou partid „un partid de opinie” cu mare susținere socială în contrast cu o structură clientelară de partid precum cel liberal, cu esență plutocratică și cu ierarhii de vasalitate în proximitatea unui ”vizirat” politic, agregat de o familie precum a fost cea a Brătienilor și de fenomenul brătienist. Este indirect o replică peste timp la ceea ce poate reprezenta astăzi un partid de județ, de familiari, de riverani, precum PSD-ul de azi, confiscat în cadrul unei grupări de trib cumanic.

În discursul său de la Alba Iulia, care pentru prima oară depășește tematica istorică legitimatoare a discursurilor ținute de Ștefan Cicio Pop și Vasile Goldiș, și devine prin excelență un discurs cu o tematică dominant politică, angajat în timpul prezent, realist, dar și proiectiv, I. Maniu abordează un subiect de mare urgență și azi în spațiul public din România. Astfel, el abordează raportul dintre noul stat și lumea europeană, afirmând că: „În legăturile noastre mari internaționale, să nu domnească rigiditatea unei suveranități, ci să se aplice frățietatea internațională”. Se poate face, în acest caz, o trimitere la discursul coafat și țepos al Vioricăi Dăncilă, care în cuvântarea sa recentă de la Bruxelles afirma că „nu am venit aici să dăm socoteală”. În egală măsură, se pot contrapune afirmațiile și judecățile lui Iuliu Maniu țopăielilor independentiste și ridicol-autohtoniste ale aflaților în treabă Călin Popescu Tăriceanu și Liviu Dragnea. Așadar, ne putem replia azi în jurul constatării importanței cruciale a școlii, cărții, învățăturilor trecutului în acțiunile și poziționările politicienilor de azi.

În sfârșit, dacă am contrapune prosopografic personalitatea lui Iuliu Maniu figurii și profilului individual și public al politicianului de azi, constatăm o flagrantă deosebire. Iuliu Maniu a fost un personaj ascetic, celibatar, aflat exclusiv în slujirea de tip monahal a politicii naționale, a politicii democrate și a politicii de stat. Fără însă a forța sau idealiza această ipostază civilă a omului politic Iuliu Maniu, ea este însă una puternic contrastantă cu situarea civilă a unor apostoli sau profeți mincinoși ai susținerii familiei tradiționale, prin referendumul pentru familie de curând eșuat. Aceștia sunt delegitimați din această ipostază pro-familistă, prin faptul că președintele Senatului României este un perseverent soț de soții, poziționat într-o familie de tip islamic, de mare vizir otoman, iar cel de-al doilea, președinte al Camerei Deputaților, se delegitimează prin nefirescul unei vieți de cuplu în care partea feminină distonează masiv ca vârstă sfert-seculară cu partea masculină, în care, potențialul soț poate fi deopotrivă tatăl și bunicul nevestei.

Aderent și practician al religiei creștine, Iuliu Maniu s-a înscris ca o excepție, în sensul că viața de familie a substituit-o cu o viață întreagă dedicată slujirii neamului din care a făcut parte. Modelul său de om și bărbat politic are puterea exemplului desăvârșit pentru noi toți cei de azi, iar sfârșitul său martiric în închisoarea comunistă înscrie exemplaritatea morții sale în exemplaritatea vieții sale. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp