Aseară, fără preaviz, a trebuit să mă duc spre gară pentru a prelua o familie de refugiați ucraineni. (Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos)

Zeci de refugiați intră în Romania cu valize, copii și teamă. Cei mai mulți femei și prunci, dar și adolecenți care și-au luat gașca de prieteni și au ajuns, unii pe jos, în România. Trec granița confuzi și plini de emoții. Un tăvălug de emoții și sentimente care pentru mulți dintre noi sunt greu de imaginat. Pășesc neîncrezători și obosiți. Spaima i-a secătuit de puteri.

În timpul după-amiezii ni s-au alăturat din ce în ce mai mulți oameni: se apropiau și întrebau "cum pot să vă ajut?" Le dădeam veste de culoare galbenă și le spuneam că trebuie sa se posteze în apropierea scărilor, pentru a direcționa persoanele spre autobuze. Cei ce vorbeau rusa erau și mai căutați: pe ei îi poziționam mai strategic, pentru a oferi informații în mai multe limbi…