Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos
Aseară, fără preaviz, a trebuit să mă duc spre gară pentru a prelua o familie de refugiați ucraineni. Când am ajuns acolo, am constatat că erau mai mulți decât fusesem informat: mama, tatăl, trei copii (dintre care unul abia mergea în picioare), multe bagaje și o cușcă în care stăteau cuminți, împreună, o pisică și un cățel. Nu-i puteam duce pe toți cu mașina, așa că am apelat la primul taximetrist pe care l-am găsit ca să mă ajute. L-am instruit sumar asupra adresei unde trebuie să ajungem și am plecat. La destinație, în timp ce scoteam bagajele din mașina lui, l-am întrebat cât îi datorez.
- Ce să-mi datorați, domnu’? Nimic, a zis taximetristul, eu vă mulțumesc că aveți grijă de ei. Mi-a întins mâna, i-a salutat și pe ucraineni, le-a urat noroc și a plecat.
***
Dar nu e singurul gest de genul acesta pe care l-am întâlnit în ultima lună și care m-a emoționat prin naturalețea cu care a venit, nesolicitat, prin caritatea și empatia dovedită.
Avem o voluntară cu o boală gravă care ne ajută. Își pune mască, căci nu poate risca să aibă Covid sau vreo răceală, vine alături de soțul dânsei cu sufertașul și le aduce mâncare gătită în casă, traduce pentru ei, îi ajută în fel și chip.
Avem o vecină care, la plecarea unei familii, a venit cu o farfurie de prăjituri făcută de ea. „Pentru drum, pentru copii”, i-a zis mamei care se pregătea de plecare, deși nu se puteau înțelege prin vorbe. În timp ce-i întindea farfuria cu prăjituri, a cuprins-o cu mâna stângă pe după umăr și a strâns-o în semn de mângâiere și încurajare.
În altă zi, veneam de la farmacie cu medicamente pentru familiile cazate. În colțul casei, lângă gard, ne așteptau câțiva vecini. Mi-am zis în gând că numai de o ceartă cu vecinii nu aveam dispoziție atunci, mă așteptăm să trebuiască să le dau explicații în legătură cu străinii găzduiți. Când colo, s-a dovedit că ei ne așteptau ca să ne dea o mână de ajutor. Unul dintre ei ne-a oferit câteva vouchere de pâine (pâinea vine săptămânal cu microbuzul în sat), altul ne-a dat un sac de făină iar altul câteva sticle de lapte și ouă proaspete.
Am descris, succint, doar câteva dintre întâmplările din ultima perioadă. Nu reflectă nici pe departe adevărata dimensiune a suferinței pe care o resimt acești oameni nevoiți să fugă din căminele lor pentru a-și salva copiii dar și propriile vieți. Le-am scris pentru că e nevoie că amintirile acestea să rămână. Și le-am mai scris și pentru cei care (și eu printre ei) au nevoie să spere și să creadă că România nu e făcută doar din impostori, incompetenți, hoți și tâlhari. Ci mai e făcută și din oameni buni, care ajută, cărora le pasă, care întind o mână de ajutor chiar și unui străin cu care nu pot schimba nici măcar două cuvinte.
E ușor să stai comod, în fața laptopului sau cu telefonul în mână și să emiți păreri și judecăți de valoare în legătură cu viețile acestor oameni care fug din fața tancurilor. Nu mai e atât de ușor atunci când stai față în față cu ei și le vezi oboseala, teama, lacrimile.
În imagine e una dintre fetițele familiei de aseară. Am folosit fotografia aceasta pentru că nu i se distinge fața. Și pentru că e speranță în această fotografie dacă un copil, aflat pe drumuri de 10 zile, încă mai poate picta.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.