Am ajuns la granița Siret în a 7-a zi de război alături de un jurnalist francez ca să spunem poveștile oamenilor care fug din calea războiului. Nici nu a fost nevoie să le căutăm prea mult pentru că ele se desfășurau în fața noastră.
Zeci de refugiați intră în Romania cu valize, copii și teamă. Cei mai mulți femei și prunci, dar și adolescenți care și-au luat gașca de prieteni și au ajuns, unii pe jos, în România. Trec granița confuzi și plini de emoții. Un tăvălug de emoții și sentimente care pentru mulți dintre noi sunt greu de imaginat. Pășesc neîncrezători și obosiți. Spaima i-a secătuit de puteri.
De partea cealaltă îi așteaptă românii. Cu îmbrățișări, ceai si sarmale calde. Dar, cel mai important, cu inima deschisă și gata să le asculte nevoile. Mobilizarea este impresionată. Societatea civilă a dat mâna cu autoritățile locale pentru mai bine, pentru ajutor, pentru salvare. Marian Rădună (Geeks for Democracy) îmi confirmă că „de data asta am făcut pace cu autoritățile locale și lucrăm împreună pentru ajutorarea refugiaților”.
La Vama Siret pare ca ești într-o piață de duminică dintr-un sat pitoresc – standuri pline de haine, produse medicale, mâncare si jucării pentru copii așteaptă să fie luate de cine are nevoie. Echipajele de pompieri și poliție alături de zecile de voluntari cu însemnele Crucii Roșii îți aduc aminte imediat că te afli la doar câțiva kilometri de război.
Mulți au găsit o soluție. Îi așteaptă mașini, autocare sau rude care să-i ducă mai departe, în țări care pot oferi mai mult decât România. Sunt mulți însă și cei care așteaptă. Nu au unde să se ducă. Nu au cu ce. Nu au la cine. Pentru ei sunt corturile improvizate care țin loc de adăpost la imediata intrare în țară. În cort e semiîntuneric, mai tot timpul, iar bâzâitul generatorului îți vâjâie capul parcă și mai mult. Mulți sunt aici de câteva zile. Nu știu încotro să o apuce.
Sufocați de presă și întrebări, sunt obosiți să mai tot povestească prin ce ai au trecut. Încep să plângă doar când își aduc aminte, iar rana e prea proaspătă ca să nu sângereze din nou. O îmbrățișare e tot ce pot da.
„Situația e bună. E impresionat ce fac românii.” Aud asta din gura unui britanic, Gordon, membru al organizației Re:Act Disaster Response care a ajuns în zona încă din ziua doua. You guys are amazing, zice el și mă liniștește că facem o treabă bună și nu mai avem eticheta de poor&corrupted Romania, măcar pentru câteva zile. Pleacă în Republica Moldova în câteva zile să monitoreze situația de acolo și mai apoi în Polonia.
O rusoaică ajută ucrainenii la granițele României
În a 8-a zi de război am avut șansa să o cunosc pe Anastasia Staicu – rusoaică, născută cum zice ea cu sânge sovietic care s-a îndrăgostit în România și aici a rămas. Femeia este ca o rază care emană empatie și multă emoție. Stă aici de câteva zile și oferă sprijin ca traducător, dar mai ales ca om. A ascultat zeci de povești de la refugiați care au văzut în ea salvarea când au auzit-o vorbind. Le știe toate ofurile pe de rost și lăcrimează de fiecare dată când retrăiește momentele de la graniță. Anastasia o are pe mama și sora în Moscova. Ce e in sufletul ei?, mă întreb. Poate aceeași frică și nesiguranță pe care le trăiesc milioanele de refugiați. Doar că pentru Anastasia patria mamă este criminalul în acest film de groază.
Zâmbește amar la aparatul foto și mai răspunde la vreo 3 telefoane în același timp. E tot timpul pe metereze, pentru că e nevoie de ea. Nici un gând să se întoarcă prea curând la București. Va sta la granițele României până când va fi nevoie.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.