Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Testarea în masă a românilor a început

 „Nu pot să închid bisericile. Din criză scăpăm numai cu ajutorul lui Dumnezeu”.

Această declarație nu aparține unei înalte fețe bisericești, ortodoxă, greco sau romano-catolică. Aparține unui mirean, premierul Bulgariei, Boiko Borisov.

 În România, biserica a preluat și promovat regulile de distanțare socială. Slujba de Paște va fi doar transmisă la televizor. Credincioșii au fost îndemnați să stea acasă și să se roage. Moaștele sf. Dimitrie cel Nou în București și cele ale sf. Parascheva cale de 500 de kilometri prin Moldova au fost plimbate în mașină, fără participarea credincioșilor, fără oficierea de slujbe.

E o atitudine lăudabilă a înaltpreasfinților, cu atât mai mult cu cât astfel industria lor suferă pierderi, aidoma celei a hotelurilor și restaurantelor. Ba poate chiar mai mari – și nu numai bănești.

Pentru că unii credincioși nu-i exclus să cadă pe gânduri văzând că până și Atotputernicul nu vrea, sau mai rău, nu poate să îi apere de covizi.

Că pupatul icoanelor și moaștelor nu poate face nici cât pupatul tubului respiratorului mecanic la Terapie Intensivă.

Că dacă ne-am strânge cu toții în biserici și în fața lor, și am înălța fierbinți rugăciuni de ectenie către Cer să stingă molima, am pieri unul câte unul.

Că Dumnezeul colectiv, proslăvit în sfinte lăcașuri, poate să lase loc unui Dumnezeu al tău, căruia să i te rogi în singurătatea casei. Despre care să descoperi cu uimire că se află în tine însuți, nu în aerul cu fum de tămâie din fața altarului.

Fiecare om cu Dumnezeul lui, fără a încerca să-l impună altora, șoptește covidul. Care covid, firește, e de la Diavolul...

   Singurătatea împinge la cărți. Creștinii au Biblia la îndemână, s-o citească sau s-o mai citească o dată, ca pentru prima dată. Dacă pandemia durează suficient de mult, e posibil ca destui să ajungă la concluzia că n-au nevoie de nimeni care să interpreteze ce scrie acolo – ce chestie!, pot să înțeleagă și singuri.

Că așa îl vei iubi deplin pe Dumnezeu, iubindu-ți aproapele ca pe tine însuți, ne învață Sfânta Scriptură. Covidul încearcă să ne învețe ceva mai greu: să-ți iubești departele. Românii sunt acum testați în masă: rezultatul testului ne va spune dacă suntem o adunătură, care se vânzolește pe lângă munții Carpați și prin lumea largă – sau suntem un popor. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.


Îți recomandăm

sala de asteptare

Marin simte un junghi care nu trece de câteva săptămâni și merge la medicul de familie. Primește trimitere pentru o investigație imagistică decontată de CAS, dar prima programare disponibilă este peste cinci săptămâni. Așteaptă. După investigație, mai trec alte săptămâni până la următoarea consultație. Diagnosticul vine după aproape două luni - un interval în care singura constantă este incertitudinea. foto: Profimedia

Citește mai mult

CTP--

Un exemplu admirabil de logică matematică dat de președintele Dan în legătură cu alegerile anticipate: „Toate sondajele ne spun că vom fi cam tot acolo, fără posibilitatea de a forma o majoritate. Nu ar avea niciun fel de logică. Plus încă 3-4 luni de alegeri, în care partidele, în mod logic, legitim, se vor ataca unele pe altele.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Călătorim, dar rămânem prizonieri în normalul nostru. Degeaba vezi lumea, dacă o judeci mereu cu aceiași ochi

Nu știu exact când mi-am dat seama de asta. Probabil undeva între o masă luată într-un loc în care nimeni nu se grăbea, o stradă pe care oamenii păreau să meargă mai încet decât eram eu obișnuit și momentul în care am realizat că mă enervez, în tăcere, pentru că lucrurile nu se întâmplau „cum trebuie”. Doar că acel „cum trebuie” era, de fapt, „cum știu eu”.

Citește mai mult