Va trăi România criza Greciei din 2009?

Foto: Profimedia

Este o întrebare care, zilele acestea, este pe buzele tuturor. Având în vedere experiența traumatizantă prin care a trecut după 2008 această țară balcanică, merită să facem o analiză succintă a asemănărilor și deosebirilor dintre situația în care se găsește România și cea în care se găsea Grecia în 2008.

„Criză” este un cuvânt extrem de uzitat în România de o bună bucată de timp. Cu toate acestea, utilizarea lui atât de frecventă nu poate fi explicată decât de goana după audiență pe care știrile proaste o aduc, nu prin evoluțiile reale ale economiei românești. Cel puțin deocamdată…

Nu poți cataloga o economie ca fiind în criză atunci când ai o scădere subunitară a PIB, o stagnare a salariilor și pensiilor sau un șomaj care se învârte în jurul valorii de 4%. Spre comparație, pentru a înțelege cât de inadecvată este această etichetare pentru România, criza Greciei a dus în perioada 2008-2014 la o prăbușire cu 25% a PIB și la explozia șomajului de la 8% la 27%. Adică 1 persoană din 4 persoane active nu avea de lucru. În plus, sistemul bancar al țării a devenit insolvent, iar piața de capital a fost retrogradată de la piață dezvoltată la piață emergentă. Pe parcursul crizei, peste 200.000 de afaceri au fost închise, ceea ce a avut un efect dramatic asupra clasei de mijloc din Grecia.

Cât de numeroase și relevante sunt similitudinile cu România?

În perioada pre-criză și Grecia a avut un deceniu de creștere spectaculoasă, cu o medie de 3,5%-4% pe an, economia accelerând și mai mult după intrarea în zona euro când a putut beneficia de dobânzi scăzute. Banca Mondială deja o includea în rândul puținelor țări care au evadat din “capcana venitului mijlociu”. Însă, ca și în cazul României, creșterea a fost stimulată mai ales de consum și a fost finanțată prin deficite în creștere, în condițiile în care productivitatea mai degrabă a stagnat. Principalele investiții au fost cele legate de organizarea Olimpiadei din 2004.

Și în cazul Greciei, deficitele bugetare au fost cauzate de o evaziune fiscală semnificativă, scăpată de sub control. Evaziunea fiscală ajunsese la 28% TVA necolectat. Estimările sugerează un procent de 30% pentru România azi, cu toate că gradul de digitalizare a plăților e semnificativ mai mare decât al Greciei înainte de criză.

Grecia ajunsese la un deficit bugetar de 10% în 2008 și 15% în 2009. Conform estimărilor Comisiei Europene, fără corecțiile substanțiale ce au urmat, Grecia ar fi ajuns la un raport datorie/PIB de 200%. După un maxim de 7,6% în 2025, deficitul bugetar al României arată astăzi o scădere de 30% pe primele opt luni față de perioada similară a anului trecut. Cu toate acestea, datoria externă a României va continua să crească în anii următori până la un maxim estimat de 64% în 2028, însă cu condiția ca ajustarea bugetară planificată să continue.

O diferență importantă între cele două țări este dată de apartenența Greciei la zona euro. Într-o primă etapă, aceasta ar fi trebuit să fie un beneficiu major pentru țară prin prisma dobânzilor scăzute de finanțare, a micșorării costurilor de tranzacționare și a câștigului reputațional pe care l-a avut pe piețele financiare internaționale. Să nu uităm că, în acea perioadă, investitorii nu prea făceau diferențe între riscul asociat diferitelor țări din zona euro și, ca urmare, costurile de finanțare nu difereau cu mult. Problema a fost că Grecia a abuzat de acest context favorabil, având iluzia că deficitele din ce în ce mai mari vor fi finanțate fără probleme de investitori, ceea ce a dus la supraîndatorarea țării.

În plus, costurile cu forța de muncă au crescut mai repede decât productivitatea muncii. O evoluție similară a cunoscut și România în ultimii 15 ani, costurile cu forța de muncă crescând de 2,5 ori mai rapid decât creșterile cu productivitatea. O astfel de evoluție a avut un impact negativ asupra competitivității celor două economii, agravând deficitele externe.

Dacă inițial apartenența Greciei la euro a fost o binecuvântare, ulterior, din acest motiv, administrarea crizei s-a dovedit a fi mai dificilă și mai dureroasă. Cursul de schimb era cel al euro, iar politica monetară era cea comună zonei euro și stabilită de Banca Centrală Europeană. În locul devalorizării monedei, al stimulării creșterii prin dobânzi sau erodării consumului prin inflație, Grecia a trebuit să taie adânc salariile, pensiile și să ducă economia într-o adâncă recesiune pentru a face corecțiile necesare. În perioada 2010-2014 salariul mediu pe economie a scăzut în termeni nominali cu 20%, ceea ce a avut un impact deflaționist și recesionar asupra economiei.

Spre deosebire, România are un curs de schimb flexibil și o politică monetară condusă de BNR. Flexibilitatea acestor instrumente este esențială pe parcursul unei crize când ele pot fi folosite pentru atenuarea șocurilor economice. Istoric, în România, volatilitatea cursului a fost limitată, în timp ce dobânzile au fost cele care au preluat mai degrabă volatilitatea economică sau cea a piețelor financiare.

Pe de altă parte, neapartenența României la zona euro va face ca pragul de toleranță al dezechilibrelor economice de către investitori să fie mai scăzut decât în cazul Greciei. Nu în ultimul rând, intrarea României în zona euro este tratat local ca o decizie unilaterală. De fapt, inconsecvența politicilor economice va face ca membrii zonei euro să privească cu multă prudență un astfel de demers. Amintirea crizei din Grecia, care a perceput aderarea la zona euro ca pe un „prânz gratuit”, este încă vie în memoria colectivă.

Interesante și relevante au fost și evoluțiile politice din Grecia. În momentul crizei, la guvernare era PASOK, un partid socialist ajuns la putere în 2009 cu 44% din voturi. În urma deciziilor nepopulare de corecție economică, patru ani mai târziu, ajunsese la 9%.

Acesta a fost înlocuit la putere în urma alegerilor din 2015 de Syriza, un partid de extremă stânga care și-a câștigat popularitatea printr-o agendă populistă care promitea reversarea măsurilor de austeritate agreate deja și sfidarea creditorilor externi. Germania, principalul donator al Greciei, a fost ținta principală a declarațiilor lor confrontaționale.

În pofida rezultatelor unui referendum prin care, în mod populist, întrebau grecii dacă sunt de acord cu pachetul de austeritate, Syriza a sfârșit prin a face o întoarcere de 180 de grade. Nu doar că au acceptat pachetul de restructurare existent, dar au semnat un al treilea pachet de restructurare și mai dur la câteva zile după referendum. Între declarațiile populiste și realitatea dură economică, întotdeauna cea de a doua va avea câștig de cauză.

În acel moment, Grecia se confrunta cu riscul prăbușirii întregului sistem bancar care era în pericol de a fi decuplat de la finanțările Băncii Centrale Europene, în timp ce principalii donatori începuseră să pregătească excluderea Greciei din zona euro. La alegerile următoare Syriza nu a mai ajuns să formeze un nou guvern.

Din perspectiva evoluțiilor politice locale, sunt câteva concluzii relevante de tras. Indiferent de culoarea politică, guvernele vor avea doar două variante. Fie vor continua să administreze pilula amară a reformelor necesare pentru refacerea echilibrelor economice și reluarea creșterii, fie vor opri reformele și atunci România va intra sub presiunea și cerințele stricte ale finanțatorilor săi, Comisia Europeană și, eventual, FMI acționând ca finanțatori de ultima instanță. Concret, vă puteți gândi la scenariul prin care a trecut România în anii 2009-2011.

Mai merită subliniat un element deosebit de important.

Criza Greciei a fost precipitată de izbucnirea crizei mondiale în 2008. Aceasta a expus toate vulnerabilitățile și slăbiciunile pe care Grecia le acumulase de ani de zile, perioada în care raportase rate de creștere record în UE. Fără criza globală, probabil că ar mai fi durat ceva timp până ca dezechilibrele și raportările inexacte de date economice să arunce Grecia în criză.

Acesta este principalul motiv pentru care reformele din România nu trebuie încetinite, ci grăbite, Cu cât perioada de ajustare va fi mai lungă, cu atât crește probabilitatea apariției unor evoluții externe economice sau geopolitice care să închidă robinetul finanțării, așa cum s-a întâmplat în cazul Greciei. Acesta este marele risc cu care se confruntă România și care nu trebuie defel subestimat. O alunecare a rating-ului României în “junk” va produce efecte negative, dar nu catastrofale. Întotdeauna se vor găsi investitori dornici să finanțeze chiar și o țară aflată în categoria “junk” pentru o dobândă suficient de mare.

Însă în momentul în care piețele financiare îngheață și toți investitorii fac pasul înapoi, nu mai rămân la dispoziție decât soluțiile economice cele mai dureroase. SI de abia atunci vom avea cu adevărat o criză.

P.S. Astăzi, Grecia se remarcă printr-o evoluție economică sănătoasă, cu un grad ridicat de colectare fiscală și un surplus bugetar care îi permite să își plătească, de câțiva ani, în avans datoriile făcute cu prilejul crizei. Din acest motiv, sunt unii greci care spun că, de fapt, o astfel de criză a fost necesară și binevenită pentru că a rezolvat multe din problemele economice și politice ale Greciei.

Știu că sunt și români care gândesc la fel. Acestora le-aș aminti doar că, chiar și astăzi, PIB-ul Greciei se află la 20% sub valoarea maximului pre-criză înregistrat în anul 2007 și este estimat ca acesta va fi egalat de abia în 2030.

Articol publicat anterior pe blogul autorului

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp