„E plin de nervi...” Despre reglarea emoţională. Gestionarea furiei

foto: Profimedia

Fiecăruia dintre noi i s-a întȃmplat, mai rar sau mai frecvent, să simtă că „e plin de nervi”, e furios, „vede roşu în faţa ochilor”, şi aşa mai departe. Ce face o persoană în astfel de situaţii?

Există mai multe moduri în care oamenii reacţionează cȃnd sunt furioşi.

O posibilitate este aceea că persoana sau obiectul ce reprezintă cauza furiei sunt în faţa celui care e furios: atunci apare agresiunea verbală sau chiar fizică (de tipul lovitului cu pumnul într-un aparat care nu funcţionează, lovitul peretelui sau a mesei, trȃntirea uşii, etc). Asta se numeşte descărcare emoţională şi este un mecanism de coping dezadaptiv, pentru că – daca se referă la un obiect acesta nu poate „răspunde” decȃt cel mult deteriorȃndu-se sau producȃnd durere fizică celui care „îl agresează”, în timp ce dacă izbucnirea e îndreptată asupra unei persoane, fie ea chiar şi clar vinovată, nu va pava calea găsirii unei soluţii ci mai degrabă va accentua conflictul, întreținând furia.

Pe de altă parte, de multe ori, persoana, obiectul sau situaţia care au creat furie nu sunt la îndemȃnă pentru descărcarea acesteia, ceea ce conduce frecvent la un mecanism de apărare numit deplasare, în care furia care nu poate fi conținută este direcţionată spre ceva/cineva care este la îndemȃnă (şi eventual nu se poate apăra), cum este cazul unor persoane care sunt nervoase din cauze legate de job şi se descarcă pe un vânzător, pe un partener de trafic, sau, din păcate, pe cineva din familie, partener de cuplu sau copii.

Alteori persoanele tind să îşi înăbușe furia, deci aparent par calme, dar „trăsnesc şi bufnesc” sau devin sarcastice, răutăcioase cu cei din jur (agresivitate pasivă). Alteori pur şi simplu se trezesc că au izbucniri legate de unele lucruri mărunte, sau chiar neprovocate (ceea ce psihanaliza numeşte „acting out”). Iar dacă chiar nu exteriorizează nimic, atunci cei copleşiţi de furie dar pe care o reprimă. se pot trezi cu acuze fizice (dureri de stomac, de cap, etc), procesul fiind numit somatizare.

Ei bine, ce e de făcut cu aceste manifestări?

Primul pas este conştientizarea emoţiei, apoi numirea ei cȃt mai precis. Trebuie ştiut că centrul emoţiilor din creier este o formaţiune numită amigdala – aceasta există şi în creierul reptilian şi în genere activează circuite de tip „luptă (furie) sau fugă (anxietate, frică)”. Pe de altă parte amigdala generează emoţii intense şi puţin diferenţiate, drept pentru care şi dacă cineva a fost tratat nepoliticos într-un magazin, şi dacă i-a fost zdrobită maşina în parcare de către un camion cam tot aceeaşi furie o simte, deşi cred că este evident pentru toată lumea că cele două situaţii nu sunt nici pe departe comparabile.

Din păcate societatea (cea romȃnească în mod special) prea puţin îi învaţă pe copii despre identificarea precisă a emoţiilor. Are un copil un tantrum (exprimarea furiei la copiii mici), părinţii fie îl ameninţă fie îl „mituiesc” (cu bomboane sau alte cadouri) pe copil, doar ca „să se potolească”, fără a fi prea mult interesaţi de ce simte copilul şi fără a-l învăţa să distingă între nuanţele care pot fi toate înglobate în formularea generală de „furie”. Şi aşa ajungem creştem învățând că furia este una singură, şi că descărcarea ei se face prin agresiune.

Pentru a preveni asta, odată ce conştientizăm „clocotul” psihic (şi fizic) asociat cu furia, este bine să o nuanțăm: „sunt frustrat pentru că nu am primit mărirea de salariu solicitată”, „sunt iritat pentru că traficul a fost mai aglomerat ca de obicei şi am ajuns cu întȃrziere acasă”, „sunt invidios pentru că mi s-a părut că un coleg a primit mai multă preţuire decȃt mine”, „sunt critic la adresa modului cum cineva a interpretat o anumită știre’, „simt ostilitate la adresa unui coleg”, şi aşa mai departe (am pus totul la masculin dar evident e valabil şi pentru femei).

Ei, parcă lucrurile nu mai sunt atȃt de profunde, parcă nu mai cer lovitul cu pumnul în masă sau înjurături urȃte. Mai degrabă odată ce nuanţa furiei a fost desluşită, imediat a apărut şi cauza care a creat-o, deci cu siguranţă creierul nu va mai cere descărcarea împotriva unor persoane nevinovate. De fapt o astfel de nuanţare împreună cu identificarea precisă a cauzei duce spre conturarea nevoii rezultate din furie: uneori e nevoie de odihnă, alteori de o reorganizare a eforturilor, alteori de acţiune directă (dar bine gȃndită) sau, în multe cazuri, ceea ce ne va ajuta este un mic suport social emoţional sau practic (instrumental). Asta ar însemna să spunem unei persoane apropiate „sunt iritat pentru că …, aşa avea nevoie de o mȃngȃiere/ o reasigurare/ o laudă/ să-mi distragă cineva atenţia/ un sfat despre cum să procedez mai departe”, etc.

Cu alte cuvinte, în acest mod nu doar că furia nu se descarcă necontrolat (făcȃnd mult mai mult rău decȃt bine) dar şi devine un motor pentru acţiune.

Şi da, uneori furia (gravă) este şi justificată (de o încălcare clară a drepturilor unei persoane); dar şi aici este bună o verbalizare clară, articulată: „sunt furios pentru că …, este nevoie de … pentru a repara nedreptatea făcută”. Furie îndreptată spre autorul abuzului şi nu „luată acasă” şi descărcată la întȃmplare.

articol publicat anterior pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp