De fapt violenţa în cuplu are multe faţete, şi cred că ar fi necesar ca toată lumea să le poată recunoaşte pentru a nu le încuraja şi pentru a susţine persoanele care sunt victime. foto Profimedia

Cred ca fiecare dintre dvs. cunoaşte sau a cunoscut persoane care sunt abuzate: de multe ori este vorba de abuz petrecut în cuplul conjugal, alteori de abuz al părinţilor faţa de copiii adulţi, abuz între rude sau chiar prieteni. Tote cazurile enumerate se refera la abuz între persoane adulte, şi în aceasta postare nu mă voi referi la abuzul părinţilor sau altor persoane asupra copiilor minori, pentru că în acest caz situaţia este diferită şi cere intervenţia legală pentru protecţia minorului. foto: Olena Vasylieva / Alamy / Profimedia

Şi totuşi … uneori, în cabinet sau printre studenţi aud şi fraze de tipul: „nu, nu pot să merg în cutare loc, plouă afară”, „nu sunt în stare de nimic, am dormit prost peste noapte”, „vaaai, dar nu vreau să mă mult de 3 ori de la un hotel la altul în vacanţă, e prea obositor”, „nu pot participa la ceva la ora asta, e ora la care mănȃnc”, „nu pot să mă mișc, mă doare rău spatele/am o întindere musculară”, „nu am fost la examen pentru că eram un pic răcit/ă”. foto:Profimedia

Uneori aceste reacţii fizice sunt legate de un eveniment real care le justifică – atunci avem de-a face cu frica, teama sau îngrijorarea, sentimente fireşti. Alteori însă angoasa este legată de producţii ale minţii noastre, de imagini uneori inconştiente, sau de încadrarea greşită de către creier a unor semnale provenite de la organele de simţ. Rezultatul este frica de ceva inexistent în realitate, dar puternic prezent în psihic, frică de diferite intensităţi, uneori chiar paroxistice, ce este încadrată sub numele general de anxietate, sau sub nume mai specifice: atacuri de panică sau fobii. foto: Valerii Honcharuk / Alamy / Profimedia

Pe de altă parte, de multe ori, persoana, obiectul sau situaţia care au creat furie nu sunt la îndemȃnă pentru descărcarea acesteia, ceea ce conduce frecvent la un mecanism de apărare numit deplasare, în care furia care nu poate fi conținută este direcţionată spre ceva/cineva care este la îndemȃnă (şi eventual nu se poate apăra). foto Profimedia

Cheia pentru comunicarea asertivă este înţelegerea faptului că o părere diferită este exact atȃt: o diferenţă de opinii, care nu se extinde la persoană ci rămȃne centrată pe situaţia discutată. foto: Getty Images

Ce se întȃmplă însă cȃnd într-o relaţie între doi adulţi rolurile de „persoană în nevoie” şi „susţinător” nu mai sunt fluide ci sunt asociate strict unuia sau altuia dintre parteneri? Ei bine, atunci apare codependenţa. foto: Andriy Popov / Alamy / Profimedia

Și cel mai periculos e că te obișnuiești așa. Îți spui că așa e viața, că trebuie să te adaptezi. Până într-o zi când realizezi că nu te mai bucuri de nimic. foto: Yuriy Seleznev / Alamy / Profimedia

Faţă de non-perfecţionişti, cei ce caută excelenţa îşi stabilesc scopuri importante, ambițioase şi sunt dispuşi să depună eforturi consistente pentru a le atinge; pe de altă parte, faţă de perfecţionişti, scopurile celor ce aspiră la excelenţă sunt realizabile iar efortul este depus pȃnă în momentul în care se atinge maximul de rezultat raportat la efort. Asta dă voie căutătorilor excelenţei să se poată bucura de rezultatul eforturilor lor fără a se epuiza psihic şi fizic. Foto: Profimedia

În ultimii ani, am fost expuși la evenimente care ne-au făcut să ne simțim adesea copleșiți și nesiguri. Fie că vorbim despre pandemie, crize economice, conflicte sau dezastre naturale, toate par să ne amintească de cât de fragilă poate fi stabilitatea în care trăim. În tot acest context, să rămâi optimist poate părea un gest de naivitate sau chiar mai mult, de negare a realității. Dar, în realitate, optimismul este o resursă prețioasă pentru a face față provocărilor vieții și asta nu doar atunci când lucrurile sunt simple, ci mai ales în momentele grele. foto: Giulio Fornasar / Panthermedia / Profimedia