Din cȃnd în cȃnd, citind o carte sau făcȃnd cȃte o căutare pe internet, găsesc cȃte o frază sau un paragraf care mi se întipăreşte adȃnc în minte sau îmi trezeşte o emoţie puternică. De obicei copiez acea frază într-o listă de citate, iar uneori evenimentele din viaţă îmi aduc aminte de unul dintre acestea. foto Profimedia

Aproape toții clienții care trec ușa cabinetului îmi spun că își doresc o stimă de sine mai bună. Stima de sine pare să fie rețeta pentru o viață împlinită, iar lipsa ei sursa problemelor noastre. Stima de sine este, în definitiv, valoarea pe care ne-o acordăm nouă înșine. Dar ce îi determină pe unii oameni să aibă o stimă de sine mai ridicată și pe alții una mai scăzută? Sau, oare ce ni s-a întâmplat de am ajuns să ne devalorizăm și ce însemnă să ne valorizăm corespunzător? foto Profimedia

Ne uităm în toate părțile și ne simțim tot mai pierduți. Pentru că am uitat de singura persoană pe care ne putem baza cu adevărat. Singura persoană care e acolo tot timpul. Și cu care nu mai stăm de vorbă. Cu noi înșine.

Prietena mea nu e deloc om de rând. E o femeie remarcabilă, cunoaște o mulțime de oameni remarcabili. Și totuși, eu sunt cea care se remarcă prin disciplină. Ceva nu se adună.

Capacitatea noastră de a ne adapta și de a trece prin sezoane ne face, de fapt, să ne bucurăm mai mult de viață, pentru că nu există niciun „ecuator” al vieții noastre, așa cum există unul al planetei, și niciodată nu apucăm să fim într-un echilibru perfect, iar timpul nostru personal trece inevitabil prin sezoanele vieții.

În ultimii ani, au apărut multe studii despre stres, despre legătura lui cu trauma, dar mai ales despre influența lui negativă asupra sănătății fizice și mintale. Peste tot în lume se trag semnale de alarmă și nu degeaba a fost denumit “ucigașul silențios al secolului XXI”.

Orice realizare devine, în timp, noul punct de plecare. Ceea ce ieri părea un succes important devine astăzi normalitate. Ceea ce astăzi pare o confirmare puternică devine mâine standardul minim. foto Profimedia

A devenit un laitmotiv faptul că, într-un proces terapeutic, se ajunge inevitabil la felul în care am fost crescuți de părinții noștri. foto Profimedia

Într-o conversație aparent banală, cineva mi-a spus că se trezește aproape în fiecare început de săptămână cu un nod în stomac și cu senzația că trebuie să mai reziste puțin, deși avusese impresia că perioada grea de oboseală și presiune trecuse.

Acest tip de reacţie s-a dezvoltat în perioada de început a umanităţii, cea în care supravieţuirea individului era legată de supravieţuirea tribului, şi unde era nevoie ca grupul social să fie valorizat în totalitate, indiferent de calitatea individuală a membrilor acestora. În plus, individul avea nevoie să se conformeze regulilor tribului, deoarece altfel ar fi fost exclus şi aceasta ar fi dus la dispariţie. foto: Imagine cu caracter ilustrativ/ Profimedia