Recent o tȃnără aflata spre începuturile carierei a discutat cu mine despre faptul că dăduse un interviu, i se oferise postul dar ea nu se simţise deloc confortabil nici la interviu, nici în scurta vizită pe care o făcuse în locul unde ar fi trebuit să îşi desfăşoare activitatea. Tendinţa tinerei a fost de a refuza postul, dar … familia îi repeta că este foarte important să îl accepte. Foto: Antonio Guillen Fernández / Panthermedia / Profimedia

Suntem educaţi încă de mici să respectăm regulile. Fie că este vorba de reguli practice (de la spălatul pe mȃini înainte de masă pȃnă la respectarea culorilor semaforului atunci cȃnd traversăm strada), de reguli de interacţiune umană (să spunem bună ziua cȃnd întȃlnim pe cineva, să spunem mulţumesc), de reguli morale (nu este bine să îi lovim pe ceilalţi copii) sau ulterior de reguli organizaţionale (să respectăm termenele, să facem ceea ce ne cere superiorul ierarhic, etc), regulile ne guvernează practic întreaga existenţă. Foto: Aleksey Tugolukov / Alamy / Alamy / Profimedia

Vi s-a întȃmplat să vă apucaţi să faceţi ceva şi să vă loviţi de un detaliu imposibil de rezolvat? Vi s-a întȃmplat să vă organizaţi toate treburile astfel încȃt să puteţi să duceţi o încărcare foarte mare şi, cȃnd lucrurile păreau să se aşeze, să apară ceva care să dea totul peste cap? Vi s-a întȃmplat să vă apucaţi să gătiţi şi în mijlocul procesului să descoperiţi că vă lipseşte un ingredient? Vi s-a întȃmplat să porniţi la drum cu un program foarte încărcat şi să aveţi surpriza că un avion sau un tren a întȃrziat? Foto Profimedia

Sună extrem de lipsit de milă, de empatie, de considerație față de partenerul(a) de o viață, dar și cel care nu e în criză are dreptul la identitate și fericire personală. Sfaturile de tip “fii și tu mai înțelegător”, “așa sunt bărbații”, “trebuie să te lupți pentru familia ta” nu își prea au rostul în plină criză de mijlocul vârstei, chiar dacă există multă presiune socială în acest sens. Foto: Profimedia Images

Pe de altă parte, părintele de mult timp a uitat că e părinte, copilul este deja “inamicul”, persoana care nu se lasă controlată. Părintele devine manipulativ, îşi caută aliaţi, transmite mesaje prin rude sau prieteni, cu alte cuvinte se declară în război şi, pentru că narcisicul are nevoie să aibă mereu dreptate, răsucește realitatea în fel şi chip, ajungȃnd pȃnă la a-şi declara copilul iresponsabil, doar pentru a nu îşi recunoaşte propriile exagerări şi greşeli. (Foto: PhotoStock-Israel / Alamy / Alamy / Profimedia)

„După un timp nu mai știam unde e limita dintre bine şi rău. Mă simțeam și neputincioasă. Am propus să meargă la terapie, însă s-a dus doar pentru câteva ședințe. Am sugerat, mult mai tărziu, să mergem împreună, pentru că era, întâi de toate, o situație care ne afecta direct pe noi, ca și cuplu, nu doar pe el ca părinte în relaţia cu copiii noștri”. Foto: Anna Grigorjeva / Panthermedia / Profimedia

Lucrul în coaching este unul mai pragmatic, mai ancorat în prezent și orientat către acțiune și nu caută să acceseze straturile mai profunde ale sinelui. (Foto: Profimedia Images)

Nu că ar fi simplu pentru cineva să renunţe la perfecţionism. Este extrem de greu, deoarece – ca orice schemă interiorizată în copilărie – a devenit atȃt de familiar încȃt a o rupe cu asta este aproape de neconceput. Dar nu este imposibil: se poate face, cu paşi mărunţi, dar consecvenți. (Foto: Mocrogen Images / Sciencephoto / Profimedia)

Şi da, uneori timp de multe şedinţe, psihoterapeutul nu va spune nimic, doar va asculta. Foto: Getty Images

În alte situaţii am auzit şi idei de tipul “cere să participi şi tu la şedinţele acelea de terapie”. Sau mai mult, unii din clienţii mei mi-au spus că “mama ar dori să vină şi ea la nişte şedinţe”. Păi … tot nu. Foto: Getty Images