Din intervenţiile pe care le citesc pe diferite grupuri dedicate psihologiei sau psihoterapiei, dar şi din întrebările care mi-au fost adresate direct, am ajuns la concluzia că de multe ori o persoană care decide să urmeze cursurile facultăţii de psihologie nu are o idee clară despre care este traiectoria profesională a absolvenţilor. Drept care prezenta postare încearcă să clarifice aceste lucruri, pentru absolvenţii de licenţă în psihologie care îşi doresc să practice psihoterapia.

Și creștem copii cu speranța că ei vor fi mai puternici decât noi. Ne simțim cumva impostori, pentru că le creăm iluzia unei maturități pe care nici noi n-o avem.

Imaginează-ți că ești într-un meci de lupte greco-romane, ești cu spatele lipit de saltea, adversarul deasupra ta, aproape fără loc de mișcare. Dacă nu ai experiență, primul impuls e să scapi dintr-o singură mișcare puternică. Îți arcuiești corpul, împingi cu toată forța și, câteva secunde mai târziu, ești exact în același loc. Doar că mai obosit și, foarte posibil, într-o poziție și mai proastă.

Da, experienţa divorţului este una devastatoare pentru cei doi parteneri. Şi da, de obicei din acest proces unul dintre soţi iese într-un anume dezavantaj, fie că e vorba de unul material, fie unul psihologic fie de o doză mai mică sau mai mare de stigmă socială asociată divorţului. foto: Getty Images/ imagine cu titlu ilustrativ

Nu mai vreau să cresc. Vreau să cresc capre. Sau vaci. Sau flori. Tot circulă această postare și ne amuză. Și ne spune că gata, suntem sătui. Sătui de creștere? Sau de altceva?

De ce propriile realizări pot părea insuficiente atunci când te compari cu ceilalți.

Uneori verificăm o informație și găsim exact ce voiam să găsim.

Rachel Yehuda, cercetătoare la Mount Sinai, a studiat timp de două decenii copiii supraviețuitorilor Holocaustului. În 2016, echipa ei a publicat un studiu care a comparat metilarea genei FKBP5, implicată direct în reglarea răspunsului la stres, la părinți care trecuseră prin lagărele naziste și la copiii lor adulți. Ambele generații arătau modificări ale aceleiași gene, în aceeași regiune, deși copiii nu trăiseră niciodată evenimentul în sine.

Pentru mine, muzica este probabil unul dintre cele mai eficiente antidepresive pe care le-am descoperit. Nu folosesc aici cuvântul „antidepresiv” în sens medical. Muzica nu înlocuiește terapia, tratamentul sau ajutorul specializat, atunci când acestea sunt necesare. Dar, în viața mea cotidiană, există puține lucruri care reușesc atât de repede să-mi schimbe starea interioară. Culmea: uneori îmi dă energie, uneori mă liniștește. Dar alteori face ceva ce nu am conștientizat până de curând: mă ajută să simt.

Trăim in cele mai bune vremuri vreodată. Si totuși, cuvântul „toxic” cred că nu a mai apărut atât de des legat de oameni ca acum.