În rândurile care urmează, Diana Vijulie - psiholog clinician și psihoterapeut pentru adulți, copii și adolescenți - ne invită să facem un pas în spate și să privim dincolo de aceste clișee zgomotoase. Combinând luciditatea datelor statistice, care demontează mitul tinerilor care fug de muncă, cu introspecția emoționantă a propriului trecut, ea ne aduce aminte un adevăr fundamental și profund incomod: niciun tânăr nu crește izolat, într-un balon de sticlă. Ei sunt, de fapt, reflexia lumii și a sistemelor pe care noi, cei mari, le-am construit.

Trăim în cea mai sigură și prosperă epocă din istoria umanității. Nu mai fugim de prădători, avem medicina la un click distanță și mâncare livrată la ușă. Cu toate acestea, dacă privești în jur vei observa un fenomen bizar: suntem o specie care pare să „dea cu piciorul” bunăstării imediat ce o atinge. De ce, după ce construim un „Eden” tehnologic, începem să inventăm conflicte sau cădem în depresie?

Cine mai are anxietate? Ea teoretic a existat dintotdeauna. Practic, la mine în viață, anxietatea s-a „inventat” în 2020. Și de atunci, s-a accelerat. Parcă lumea a fost într-un fel și apoi s-a sucit, în atâtea moduri în care nici nu mă așteptam.

Acest lucru nu poate să fie altfel decȃt îmbucurător – din ce în ce mai muţi oameni sunt dispuşi să participe la expuneri publice despre psihologie, să se informeze, să intre în grupuri de dezvoltare personală sau în procese terapeutice, nu pentru că ar „fi nebuni” ci pentru că intuiesc că îşi pot îmbunătăţi viaţa în acest mod. foto: Profimedia

Toţi am auzit termenul „autentic”, sau expresia „a fi autentic”, dar probabil majorităţii oamenilor acest concept nu le este foarte clar. În psihologie autenticitatea se referă la măsura în care oamenii acţionează în consens cu sinele real (sistemul de valori, credinţe şi emoţiile personale), în opoziție cu a se conforma cerinţelor exterioare. foto: Profimedia

Pe 12 mai 2026, în clădirea Parlamentului European din Bruxelles, o sală nu prea mare găzduia ceva ce România rareori face cu adevărat: o discuție sinceră, documentată și fără menajamente despre sănătatea mintală. Nu ca subiect de politică publică abstractă, nu ca paranteză la un raport despre sănătate, ci ca realitate vie - a copiilor crescuți cu părinți plecați sau emoțional absenți, a adulților care se prăbușesc la locul de muncă, a specialiștilor care încearcă să îngrijească o societate fără să aibă ei înșiși un cadru legal în care să existe.

Văd oameni zilnic în cabinet și, oricât aș categorisi diagnoze, probleme, tipuri de personalitate, oamenii nu încetează să mă fascineze. Oricât cred că știu și înțeleg, învăț că încă mai e de învățat și de înțeles. Asta e într-un fel smerenia, humbleness-ul pe care nu știu să îl traduc mai bine, al meseriei de psihoterapeut.

Am înțeles că am nevoie de liniște și pace. Am ieșit de pe social media. Am prioritizat somnul și sportul. Și mi-am programat un retreat Vipassana, 10 zile de meditație în tăcere totală. Nu vorbești cu nimeni, nu ai nici contact vizual. La sfârșit de aprilie, undeva în Covasna, într-un loc departe de lume. Vreo 70 de oameni, în aceeași liniște.

Am citit undeva că oamenii posedă niște neuroni numiți neuroni oglindă. Acești neuroni ne fac pe noi să acționăm în grupuri, să imităm comportamente, fie bune, fie rele.

Minciunile, odată rostite, capătă o „viaţă a lor”, definesc o realitate paralelă care se cere a deveni coerentă; drept care odată ce am spus o minciună ajungem să spunem multe altele doar pentru a o camufla pe prima. foto Profimedia