În ultimii ani, am fost expuși la evenimente care ne-au făcut să ne simțim adesea copleșiți și nesiguri. Fie că vorbim despre pandemie, crize economice, conflicte sau dezastre naturale, toate par să ne amintească de cât de fragilă poate fi stabilitatea în care trăim. În tot acest context, să rămâi optimist poate părea un gest de naivitate sau chiar mai mult, de negare a realității. Dar, în realitate, optimismul este o resursă prețioasă pentru a face față provocărilor vieții și asta nu doar atunci când lucrurile sunt simple, ci mai ales în momentele grele. foto: Giulio Fornasar / Panthermedia / Profimedia

Un astfel de copil capătă neîncredere în univers, nu simte că se poate baza pe vreo promisiune a celorlalţi; în consecinţă încearcă cu disperare să controleze tot mediul din jur, Se dezvoltă ca o persoană rigidă, care îşi defineşte propriul set de reguli şi le urmează în mare detaliu. Foto: Helmut Meyer zur Capellen / imageBROKER / Profimedia

Copilăria mică este perioada cȃnd se învaţă extrem de multe lucruri legate de funcționarea socială: de la a mȃnca singur, pȃnă la a se îmbrăca sau a-şi controla funcţiile corporale. Foto: Berit Kessler / Panthermedia / Profimedia

Această rană se capătă în primii trei ani de viaţă, în cazul în care copilul de simte părăsit de părinţi, de obicei de părintele de sex opus. Foto: songyuth unkong / Alamy / Alamy / Profimedia

Cu alte cuvinte formularea clară a concluziei, rezultatului, situaţiei care este supusă analizei. Fie că este sub forma „ceea ce am calculat în această problemă reprezintă o distanţă rezonabilă între două puncte de pe hartă”, fie ca „X s-a uitat urȃt la mine deci mă urăşte şi se pregăteşte să mă sape”, fie că „dacă nu curăţ casa prin toate cotloanele musafirii îşi vor forma o părere oribilă despre mine” (o să păstrez aceste trei exemple şi pentru etapele următoare). Foto: Wavebreak / Profimedia

Specialiștii buni și foarte buni nu au timp să se maimuțărească (scuzați expresia) toată ziua pe Instagram și pe la podcasturi. Ei ajută oamenii practic în cabinet, iar după program alocă timp oamenilor apropiați din viața personală. Tot din psihologie, un alt principiu deontologic: când ești bun, lumea va vorbi despre tine și vei primi recomandări. Foto: Prathan Chorruangsak / Alamy / Alamy / Profimedia

O tipologie diferită este cea a acomodării – este vorba de persoane numite „ursuleţi”, care preferă să pună buna înţelegere între membrii colectivităţii pe primul plan, chiar cu riscul pierderii din vedere a obiectivelor. Foto: Petar Maksimovic / Alamy / Alamy / Profimedia)

Cȃnd lucrez la cabinet cu persoane depresive sau extrem de anxioase, cel mai dificil pentru acestea pare să fie răspunsul la întrebarea „ce simţi acum?” – primesc de obicei fie răspunsul „nu ştiu”, fie „bine”, dar dacă întreb „bine cum?” răspunsul este tot „nu ştiu”. De fapt acest nu ştiu reprezintă fuga de sentimente dificil de procesat cum sunt tristeţea adȃncă sau frica.

Primul pas este admiterea faptului că partea disociată există. Acesta e începutul contactului cu sine: a realiza că evităm cu tot dinadinsul ceva din noi înşine. A face asta dintr-odată e extrem de greu; de fapt nici recomandabil nu este. Ne este teamă de ruperea unor baraje mentale care ne-ar lăsa în faţa unui şuvoi de sentimente care ne-ar copleşi. Dar nu vorbim de dărȃmarea unui baraj, ci de deschiderea unui robinet. Care la început va fi lăsat doar să picure; cȃte un pic în fiecare zi.

Cei din generația mea evită să discute despre experiențele traumatice trecute și despre consecințele lor, spre deosebire de cei până în 35 de ani. (Foto: Profimedia Images)