„Eu te-am crescut, acum a venit momentul să te sacrifici și tu”. Despre părinţii în vȃrstă şi provocările îngrijirii acestora

foto: Michael Gstettenbauer / imago stock&people / Profimedia

Toţi am auzit despre, sau ne-am confruntat personal, cu situaţii în care un bunic sau un părinte ajuns la marea senectute este în situaţia de a nu se mai putea îngriji singur şi de a avea nevoie de ajutor. De obicei copiii sau alte rude apropiate oferă acest ajutor, în mod voluntar şi fără rezerve, fie că e vorba de a însoţi bătrȃnii la doctor sau a le face tot felul de servicii (cumpărături, curăţenie, gătit, etc.)

În cam toate cazurile însă apare un fenomen aparent paradoxal: cu cȃt primesc mai mult ajutor, cu atȃt bătrȃnii par să fie mai nemulţumiţi, mai plini de resentimente, mai agresivi în limbaj, iar cererile lor par să se multiplice peste noapte. De la a cere un sprijin rezonabil ajung uşor să se transforme în adevăraţi balauri, care vor totul „acum” şi par a nu avea nicio urma de respect pentru timpul, energia şi disponibilitatea celor din jur. Cumva persoane care întreaga viaţă au fost oameni deosebiţi, la un moment dat par să devină un rezervor de reproşuri, de nemulţumiri şi de şantaj emoţional, iar cererile lor tind să ocupe absolut fiecare moment din viaţa celor care s-au oferit să aibă grijă de ei.

Ce se întȃmplă cu îngrijitorii în această situaţie? Nu de puţine ori toate sentimentele de dragoste şi compasiune pe care le-au avut pentru cei în vȃrstă se transformă în resentiment, deoarece parcă orice ar face nu e suficient, nu primesc mulţumiri, ba dimpotrivă – apar acuzaţii referitoare la lipsa de interes sau chiar forme destul de evidente de şantaj.

Pentru bătrȃni parcă universul s-a oprit în loc. Pentru ei pare normal ca exact cȃnd ai ajuns acasă după ce le-ai dus de mȃncare să vină cu un telefon în care îţi cer să te întorci pentru că au uitat să îţi dea o factură de plătit sau … li s-a dat peste cap telecomanda şi nu mai ştiu să-şi găsească postul favorit. Sau pentru că au nevoie să le aduci un anume borcan din cămară. Sau să scoţi cȃinele afară. Capacitatea lor de a prevedea ceea ce au nevoie şi a le cere pe toate deodată pare să dispară; ce nu le trebuie acum nu contează, dar nu au nicio problemă de a solicita acel lucru peste două ore. Iar dacă tu, ca îngrijitor, nu o faci, devine o tragedie, pentru că bătrȃnul solicită aceste lucruri de urgenţă.

Mai mult decȃt atȃt, nu există nici măcar o vorbă de mulţumire, ci doar reproşuri si afirmaţii de tip „eu te-am crescut, acum a venit momentul să te sacrifici şi tu”. Sau „am făcut atȃtea pentru tine, ce mare lucru este să vii să mă ajuţi să fac un duş?” (chiar dacă tu îngrijitor tocmai ai ajuns acasă după o vizită unde ţi s-a spus că nimic nu e bine, dar nu ţi s-a cerut nimic).

Da, aceste manifestări sunt cvasi-generale şi conduc rapid la o deteriorare masivă a relaţiei între bătrȃn şi îngrijitor.

De ce se întȃmplă acest lucru? Este vorba de procesele biologice obiective: începutul deteriorării cognitive sau depresia asociată vȃrstelor înaintate duce mai întȃi la dificultăţi de concentrare, apoi la o îngustare a câmpului conştiinţei; bătrȃnii nu pot efectiv să vadă altceva decȃt ceea ce este în momentul prezent şi îşi pierd în bună măsură capacitatea de anticipare a propriilor nevoi. În plus, nu mai au noţiunea timpului necesar altcuiva pentru a le satisface vreo cerere şi nu mai pot înţelege că priorităţile lor nu sunt şi priorităţile altora.

In plus, odată ce li se reduce capacitatea de mişcare şi de a-şi purta singuri de grijă, bătrȃnii devin izolaţi social, îşi pierd preocupările şi se simt singuri; în consecinţă solicită atenţie. Pe de altă parte, dacă au afectări cognitive, nu îşi mai dau seama că ei de fapt au nevoie de interacţiune umană şi, în loc să ceară asta, par să găsească tot felul de urgenţe medicale sau motive de nemulţumire, care se adaugă nevoilor obiective de îngrijire, care nici ele nu sunt puţine.

Societatea actuală a găsit o soluţie pentru problemele apărute la marea senectute sub forma caselor de bătrȃni. Într-o casă de bătrȃni există angajaţi care se ocupă de pregătirea mesei, de curăţenie, de igiena personală a bătrȃnilor, dar şi de nevoile lor medicale şi psihologice.

Din păcate în România casele de bătrȃni sunt în general considerate anatemă, ceva extrem de ruşinos. Faptul că recent au existat unele dezvăluiri despre abuzurile personalului din astfel de centre nu a ajutat de loc, ba dimpotrivă. Drept care, pentru cei care au peste 80 de ani la ora actuală, a fi dus la un centru pentru seniori echivalează cu „a fi abandonat la azil”, deşi uneori a face asta implică din partea aparţinătorilor eforturi deosebite, atȃt financiare cȃt şi practice (vizite dese, aprovizionare cu lucruri în plus faţă de oferta centrului, etc). Părinţii în vȃrstă visează la o lume ideală, în care ei stau la casa lor iar copiii vin să le ofere tot ce au nevoie, sau le angajează „o femeie să stea cu ei”, uitȃnd că nimeni nu poate fi 24 de ore din 24 şi medic, şi infirmieră, şi bucătar, şi kinetoterapeut, şi persoană de menaj, şi psiholog. De fapt bătrȃnii le-ar vrea pe toate acestea dar la ei acasă, şi cum această variantă este imposibilă devin agresivi verbal (şi uneori chiar şi fizic), morocănoşi, frustraţi.

Ce ar avea de făcut rudele celor în vȃrstă în astfel de situaţii?

In primul rȃnd să înţeleagă că agresivitatea şi nemulţumirea bătrȃnilor este ceva obiectiv, şi că practic nu poate fi „stinsă” indiferent ce ar face îngrijitorul. Şi că nu este vorba de o lipsă a celui care oferă suport, ci de fenomene legate de îmbătrȃnire. Asta va ajuta măcar puţin să nu apară acele sentimente de frustrare sau chiar furie a celui care îngrijește un bătrȃn, sentimente care sunt extrem de conflictuale avȃnd în vedere că ele coexistă cu dragostea faţă de părinte sau bunic(ă).

Referitor la motivele de supărare ale bătrȃnilor, cei care îi îngrijesc ar trebui să facă o distincţie între ce este cu adevărat important (şi care trebuie rezolvat) şi ceea ce este legat doar de nevoia de atenţie, şi care poate fi amânat sau ignorat.

Cel care îngrijeşte un bătrȃn ar trebui să fie foarte atent la limite, respectiv a întelege că nu îşi poate „topi” toată viaţa personală în îngrijire. E bine ca atunci cȃnd decidem să susţinem un bătrȃn să ne definim noi înşine exact cȃt timp şi energie avem disponibil pentru a-i dedica, şi pe aceea să o canalizăm pe elementele care sunt cu adevărat importante. Odată ce am definit acest lucru, avem nevoie să învăţăm să spunem „nu” atunci cȃnd s-au depăşit limitele. Trebuie însă exercitat discernământul îngrijitorului: în timp ce pentru un bătrȃn totul pare a fi urgent şi important, îngrijitorul este cel care va decide dacă e vorba de o urgenţă medicală care necesită prezenţa „acum” sau de o toană care poate fi satisfăcută mȃine, la sfȃrşitul săptămânii sau … niciodată.

Alt lucru util este împărţirea sarcinilor între membrii familiei, sau chiar cu comunitatea (vecini, prieteni). În plus este bine ca şi îngrijitorul să aibă măcar o persoană care să îi asigure suportul emoţional, pentru că nu este uşor să te zbați pentru cineva şi să primeşti în schimb doar critici, nemulţumire iar acţiunile tale să fie bagatelizate. A putea să ventilezi aceste frustrări asigură un plus de rezilienţă în proces şi permite să se adune mai puţine nemulţumiri şi resentimente.

Este bine ca o persoană de îngrijire să ştie că oricum nu le poate face pe toate, pentru că nevoile unui bătrȃn sunt complexe, de la îngrijire curentă pȃnă la suport medical, şi să se gȃndească în ce mod ceea ce nu poate face cineva din familie poate fi acoperit de personal de specialitate.

Nu în ultimul rȃnd, îngrijitorul ar trebui să aibă grijă de sine. A se sacrifica pentru un părinte vȃrstnic pȃnă la a-şi pierde complet viaţa personală, a ajunge la epuizare fizică şi psihică nu este un mod corect de abordare. Mai mult, dacă procesul de îngrijire al vȃrstnicului duce la neglijarea aspectelor profesionale, a relaţiei de cuplu sau a copiilor, deja acest lucru este toxic şi nu poate fi justificat în nici un fel. Este în regulă să dedicăm unui părinte sau bunic o parte din timpul nostru liber, dar dacă îi dăm toata viaţa noastră vom ajunge rapid la epuizare, dar şi la a-l detesta efectiv pe bătrȃnul în cauză, de care am ajunge să ne ocupăm numai pentru că ne şantajează emoţional în numele unei loialităţi familiale excesive.

În final este bine să reţinem că din punct de vedere al stării de bine a bătrȃnului in cauză este probabil mult mai bine să fie asistat de personal de specialitate într-o casă pentru seniori, acolo unde există personal specializat pe nevoile specifice senectuții şi unde, în acelaşi timp are posibilitatea de a socializa cu persoane din aceeaşi generaţie, care au un trecut similar dar şi preocupări similare. Asta ar însemna însă o luptă interioară cu acea idee preconcepută că a duce un bătrȃn „la azil” înseamnă a-l abandona. Dimpotrivă, înseamnă a-i respecta totalitatea nevoilor şi a nu face ca ultimii săi ani de viaţă să fie şi dificili pentru bătrȃn şi deosebit de traumatici pentru familia acestuia.

articol publicat anterior pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp