„Trebuie să fii tare”. Despre doliul neprocesat

Foto: Gudrun Krebs / Panthermedia / Profimedia

Într-un articol anterior am scris despre etapele doliului, etape care sunt trăite de majoritatea oamenilor care au suferit pierderea persoanelor apropiate şi sunt normale din punct de vedere emoţional. Durata medie a unui astfel de proces este de aproximativ un an, cu variaţii (de ordinul lunilor) legate de natura situaţiei şi profilul de personalitate al celor îndoliaţi.

Există însă şi situaţii în care unele persoane rămân extrem de multă vreme „încremenite” într-una din etapele doliului. 

Un prim caz este acela al celor care nu părăsesc etapa de negare. Să ne înţelegem, nu vorbim aici de o negare de tip delirant, în care să nu se admită dispariţia persoanei iubite (astfel de cazuri, extrem de rare, intră în sfera patologiei). Eu mă refer la negarea durerii asociate pierderii.

Cel mai des se întâmplă asta persoanelor care – ca urmare a decesului – rămân responsabile de lucruri care sunt, sau par să fie, peste puterea sau nivelul lor de competenţă: fraţi mai mari care rămân responsabili de fraţii minori în cazul dispariţiei premature a părinţilor, bărbaţi care ajung tați singuri de copii foarte mici ca urmare a decesului soției, soţii casnice care trebuie să îşi ia un loc de muncă în urma dispariţiei soţului, etc. Aceştia aud deseori sfatul „trebuie să fii tare” din partea celor apropiaţi şi – în contextul spaimei referitoare la viitor – de multe ori interpretează această „tărie” ca pe o pietrificare: ei îşi inhibă complet durerea, o disociază şi se comportă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Această negare profundă este de multe ori întărită de cercul social mai larg, al oamenilor care, încurcaţi de faptul că nu prea ştiu cum să reacţioneze în prezenţa durerii, se bucură că se pot comporta ca şi când nimic tragic nu s-ar fi întâmplat. Aparent cei îndoliaţi se descurcă foarte bine, par să nu fi fost afectaţi, dar pe de-o parte disocierea duce la schematizarea personalităţii şi a reacţiilor (mai multe despre disociere aici), iar pe de altă parte durerea nu rămâne complet ascunsă, apar flash-back-uri extrem de dificil de trăit, iar capacitatea persoanei de a se desprinde de „misiunea” primită odată cu doliul este extrem de redusă, chiar dacă aceasta s-a încheiat. Ca părinţi, oamenii împietriţi în negare nu recunosc nici doliul copiilor, care se simt de două ori abandonaţi, şi de părintele dispărut şi de cel rămas în viaţă.

Alte persoane se opresc la stadiul de furie, cel în care resimt pierderea ca pe ceva nedrept şi nemeritat. De multe ori asta se întămplă copiilor care îşi pierd unul sau ambii părinţi înaintea vârstei maturităţii, şi ca urmare fie nu primesc îndrumarea necesară, fie resimt o reducere drastică a situaţiei materiale, fie primesc sarcini disproporţionate cu vârsta şi priceperea lor, fie se simt lipsiţi de dragostea pe care erau obişnuiţi să o primească. Această auto-justificare „eu am crescut fără mama/tată”, deşi exprimă o dificultate reală, poate să şi mineze capacitatea de recuperare, reconstrucţie şi evoluţie, iar aceste persoane ajung adulţi nemulţumiţi dar şi relativ puţin capabili şi încrezători în puterea proprie de a-şi transforma viaţa în bine.

Un alt caz este cel în care cineva se opreşte în etapa de vinovăţie: de multe ori asta se întâmplă părinţilor care şi-au pierdut copiii de vârstă fragedă (care se întreabă la nesfȃrşit dacă nu cumva ar fi putut face altfel ceva, orice) sau în cazul sarcinilor fie pierdute, fie întrerupte din motive practice dar care nu au fost acceptate emoţional. Dacă se întămplă asta, persoana îndoliată nu-şi dă voie să trăiască altfel decât încărcată de vină, fără a avea dreptul la refacere, bucurie, normalitate a vieţii.

Tot de vinovăţie ţine cazul celor care îşi imaginează (sau li s-a spus de către alţii) că este egoist să se bucure când alţii au dispărut. Cel mai des se petrece asta în cazul celor care şi-au pierdut partenerul/a de cuplu; de asemenea se poate întȃmpla ca uneori – când dispare cineva dintr-o familie numeroasă – cei care au parcurs etapele normale ale doliului să fie „trași înapoi” de cei care nu au reuşit să proceseze pierderea.

Din păcate persistenţa unui doliu neprocesat are efecte negative atât asupra celor care nu parcurg etapele doliului astfel încȃt să ajungă la acceptare şi reconstrucţie cât şi asupra celor apropiaţi. Asupra persoanei efectele sunt variate: depresie, anxietate, disociere, amintiri intruzive, ruminaţie iar cei din jur sunt fie împiedicați să îşi parcurgă procesul propriu sau – în cazul copiilor – este posibil ca aceştia sa sufere suplimentar pentru că nu primesc nici sprijin nici îndrumare în propriul lor proces de doliu.

Ce au de făcut aceste persoane este în primul rând să accepte că au un doliu neprocesat, să îi vadă efectele negative şi să găsească acel mod propriu de a-şi semnifica pierderea, astfel încât să poată evolua spre acceptare şi reconstrucţie. Iar dacă nu o pot face singuri, nu este o dovadă de slăbiciune să apeleze la suport de specialitate.

articol preluat de pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp