„Un cadru după care alerg de mai bine de doi ani”. Centrul Bucureștiului, în timpul furtunii de duminică seară

Iată că Marcel Ciolacu, premierul care făcea „aroganțe” cu Sorin Grindeanu în jetul Nordis, l-a dibuit pe Ionel Arsene mai repede decât statul român.

De la nașterea principatelor și până azi, România a fost tot timpul un safe haven al Balcanilor (și ulterior, dar cu o intensitate mai redusă, și al Levantului) - și casă bună pentru toți cei care au visat la - și au luptat pentru - emanciparea popoarelor lor din regiune.

Oricum, după tot delirul mi-am dat cu Autan și m-am simțit imediat mai suveran.

În acea dimineaţă, am ajuns prima la birou. Mi-am scos pudriera din poşetă şi, înainte de a-mi aranja obrajii îmbujoraţi şi uşor transpiraţi după efortul urcării străzii Republicii, am observat cu stupoare că în jurul gurii îmi apăruse (din senin) o linie, ca o trăsătură fină de condei. Un rid!

Nu este uşor să faci un film după un poem antic şi, cu atât mai puţin, după unul dintre poemele fondatoare ale civilizaţiei occidentale, cum este „Odiseea” lui Homer. Textul este cunoscut şi răscunoscut de milenii, dar, în ciuda aparentei familiarităţi, e un text dificil şi ridică numeroase probleme încă din antichitate.