Bacalaureatul la română: Din start, poezia este cel mai greu subiect care ar fi putut pica

foto: Inquam Photos /Octav Ganea

Bacalaureatul și evaluarea națională de clasa a opta au ajuns cele mai de temut examene (și câteodată chiar cele mai serioase) din parcursul educațional românesc.

Săptămâna aceasta elevii sunt în focuri (și de emoții, și de caniculă) pe durata bacului. Luni, 29 iunie, a fost proba la română. Urmărind rețelele de socializare, prin postările unor jurnaliști, critici literari, profesori, observi că părerile sunt împărțite. Am citit critici legate de subiectul al treilea (eseul), dar și de subiectul întâi, textul la prima vedere, cum că nu poate fi înțeles în absența unei contextualizări: cine au fost Dinu și Pia Pillat, ce însemna anul 1965 (Dinu era eliberat din închisoare de puțină vreme), ce însemnau excursiile la mănăstiri etc. Totuși, este paradoxal să întâlnim aceste două critici în mod concomitent în societate. Pentru că eseul pe baza unei opere studiate este criticat de cei care, tocmai, preferă un text la prima vedere, dorind ca elevii să dovedească spontaneitate, creativitate, înțelegere, dincolo de obligativitatea de a fi învățat niște opere literare date. Așadar, este greu de înțeles de ce este contestat în structura actuală a subiectelor tocmai textul la prima vedere. Că este fragment, e ușor de înțeles – rațiuni de spațiu și timp. Că nu se face contextualizare, pare totuși la fel de firesc: oare ar trebui ca subiectul să fie însoțit de note de subsol, cu dări de seamă despre sociologia vremii? Cum se relaxau oamenii, ce obiceiuri aveau, în ce climat istorico-politic trăiau? Nu are niciun sens. Tocmai, nici ca cititor obișnuit (în afara unui examen), atunci când deschizi o carte, aceasta nu îți vine obligatoriu cu note de subsol despre o afirmație sau alta. Fie ai tu deja cultura generală care să îți permită și alte conexiuni, fie joci cu acele cărți din mână, cu ceea ce ți-a livrat autorul și atât. Oare la testele Pisa, atât de invocate (despre care am mai scris, denunțându-le precaritatea), se supără cineva că fragmentele la prima vedere nu sunt contextualizate și dau o informație incompletă (aspect evident pentru un fragment)?

Suntem pur și simplu greu de mulțumit. Personal, deși am mai scris articole de educație în care nu m-am ferit să critic reforma ce ne dă astăzi arhitectura generală a învățământului, aș spune că subiectele au fost frumoase. Și echilibrate, încercând să verifice atât modul de redactare, gândirea, atenția, înțelegerea unui text, creativitatea (opinia, la subiectul I B, așa numitul text argumentativ), cât și unele achiziții specifice disciplinei: noțiuni de teorie literară, cunoașterea autorilor canonici, relații semantice, normele limbii literare.

Singurul aspect care mi se pare mai puțin frumos, mai puțin echilibrat, dar nu neapărat incorect, sau neconform cu programa, este acela că s-a cerut un eseu de analiză a unei poezii, fără ca elevii să mai aibă posibilitatea de a alege între doi autori, așa cum fuseseră obișnuiți ani la rând. Din start, poezia este cel mai greu subiect care ar fi putut pica. Să ne gândim doar la faptul că cerința este de a scrie minimum 400 de cuvinte pe baza unei poezii care, la profilul real, avea 2 strofe (opt versuri scurte). Cât să întorci pe toate fețele aceste opt versuri din „Plumb”, încât să îți iasă 400 de cuvinte? E o întrebare pe care ar putea să o pună un elev de tehnologic, sau chiar de liceu teoretic. În schimb, pentru orice operă epică, 400 de cuvinte se obțin foarte ușor doar din povestirea acțiunii. Însă cum poți să „povestești” două strofe, și încă unele care par să se învârtă în cerc (paralelismul sintactic), în jurul aceleiași idei a dezolării, melancoliei, apăsării? Șarjez, desigur. Se puteau spune destul de multe lucruri, de către aceia care au învățat versuri (se mai încurajează practica asta în școala românească?), care au învățat câte ceva despre simbolism în general și despre Bacovia în particular. Dar nu exagerez când spun că o operă epică ne-ar fi dat un procent de promovare mai bun decât cel care se anunță. Sau, dacă tot s-a ales poezie, măcar elevii să fi avut șansa de a alege între doi autori. Altfel, a fost totul sau nimic.

Scriam la începutul articolului despre rețelele de socializare, invocând comentariile noastre, ale adulților care trăim și muncim în acest domeniu, al literelor. Vreți să știți însă cum arată și postările lor, ale absolvenților ce dau examenul maturității? Ele dovedesc, în general, o sinceritate și o claritate de percepție asupra situației. De la recunoașterea modestă („nu am făcut nimic”), până la postări ample ce arată că mulți chiar au învățat și le pasă, trecând prin umor, autoironie, postări plastice cu imagini de soldați răniți în războiul bacului, totul este acolo, la locul lui. Atmosfera din clasă și de la ieșirea din probe este și acolo, pe internet. Și în timp ce noi, adulții, dăm vina unii pe alții, pe modul de predare, pe modul de evaluare, pe structură, pe guvern, pe școală, pe vreme, elevii par mai responsabili și dau vina în primul rând pe ei. Sau cel mult pe noroc. (La care alții au sărit să comenteze: se vede că ai învățat „Moara cu noroc”. Fortuna labilis.)

În loc de concluzie, un sfat pentru elevii, ca și părinții celor de clasa a unsprezecea și nu numai: nu este nevoie să prevedeți buget de meditații pentru bacul la română. Astăzi resursele pentru învățat abundă, chiar și în afara școlii (cărți, site-uri). Prin strict cunoașterea textelor, ca și a unei limbi române (nu romgleze) decente, deja se poate lua jumătate din punctajul aferent eseului. Citiți romanele, nuvelele, basmul, poeziile și piesele de teatru. Citiți textele în sine, nu rezumate pe care apoi să ajungeți să le confundați. De pildă, câți Ghiță și Gheorghiță sunt în textele de bac? Gheorghiță Lipan (Baltagul), Ghiță C. Topor (Baltagul), Ghiță Pristanda (O scrisoare pierdută), Ștefan Gheorghidiu (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), Ghiță (Moara cu noroc). Toate aceste nume, dar și altele, le-am găsit amestecate, încurcate în lucrările de bac pe care le-am corectat, dovedind că unii elevi nu citesc textele în sine, ci încearcă să rețină câte ceva din rezumate și comentarii. De unde și deruta.

Învățați poeziile pe de rost, fie integral, fie fragmente. Asta nu e doar un exercițiu steril de memorie, ci e o formă de sensibilizare, de cultivare a frumosului. În închisorile comuniste ale anilor 50, deținuții politici își recitau unii altora poezii, își povesteau romane, se învățau unii pe alții limbi străine. Era o formă de rezistență în fața urâtului cotidian, a violenței carcerale. Între două anchete dure, se deschidea astfel o fereastră de frumos, de artă. Educația românească începe cu memorat de poezii la grădiniță și cam aici se și oprește acest bun obicei. Citim în biografii celebre despre oameni care știau sute și chiar mii de versuri, unele în limbi străine (câteodată și în latinește), iar noi repudiem acest tip de memorare ca pe ceva desuet. Nu e vorba că versurile ajută enorm la bac (cu ele în față, scrise pe ciornă, poți face rapid o analiză spontană, cu un minim instrumentar terminologic). Ci este ceva mai mult de atât: ele ar reprezenta o scânteie în „noroiul greu al prozei”, vorba lui Eminescu, un antrenament ca cititor de poezie și de literatură, în general. Ca atare, nu, bacul nu este o măgăoaie de băgat în sperieți și părinți, și copii. Doar că el necesită un pic de pregătire, consecventă de dorit – din copilăria timpurie în care, pe lângă dulciuri și jucării am pus poate și o cărticică pentru cei mici. În care i-am încurajat să citească.

Foloseam mai sus, intenționat, cuvântul „măgăoaie”. Oare câți copii îl mai cunosc? Dar câți mai știu ce înseamnă: cotoi, a făgădui, răgaz, bărdacă, islaz, cireadă, fățarnic, șugubăț, gingaș, duios și multe altele? Lista cuvintelor cunoscute de noua generație se îngustează de la an la an. Acum câțiva ani, mai mulți elevi nu au știut la bacalaureat ce înseamnă „de bună seamă”. Dar exercițiul de sinonimie pune probleme și la cuvinte considerate mai ușoare, pentru că pur și simplu nu ne mai vorbim bine limba. Nu îi mai cunoaștem bogăția de cuvinte, de nuanță, de plasticitate și adesea recurgem rapid la un cuvânt în engleză. Întâi ca un moft, ca o mică aroganță, apoi pentru că s-a ajuns ca mulți dintre copiii de azi să nu știe altceva, să nu mai cunoască acel termen nuanțat pe care româna l-ar putea potrivi în context. Horror. Și gata. Nu mai există: groaznic, înfiorător, înspăimântător, teribil, cumplit, atroce, nemaivăzut, nemaipomenit, grozav. Totul s-a redus la „horror” și nu ar fi de mirare ca peste niște ani, la bac, să fim incapabili să mai cunoaștem vreun termen similar în română. Este o mutație lingvistică ce trădează până la urmă o mutație socială. O soluție ar fi să învățăm engleza cu toții și să terminăm odată cu tot bâlciul. Ce dacă, în contextul globalizării lingvistice pe care ne-o dorim, moare o limbă, o patrie de cuvinte, o poezie (căci o poezie tradusă e aproape un compromis)? Ce dacă formăm o generație care nu mai înțelege Eminescu, sau basmul popular, în absența unui dicționar? Este, poate, ceea ce ne dorim. În caz contrar, dacă ne dorim totuși și altceva pentru noua generație, discuția despre bac, ca și despre școală în general, de aici ar trebui să pornească: de la valorile pe care vrem să le transmitem, printre care ar fi bine să așezăm și dragostea pentru limba și literatura română. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp