foto: Profimedia
Am fost suficient de norocoasă că îmi fi petrecut anul 2025 nu chiar cu bilete VIP la spectacolul lumii, dar suficient de în față cât să înțeleg câte ceva pe axa București-Bruxelles și să trag cu ochiul și la restul lumii.
2025 nu a fost un an „prost”. A fost un an de dezvrăjire. Désenchantement du monde, dar invers. Contra-reforma.
Nu s-a prăbușit nimic spectaculos. Nu a fost o explozie. Mai degrabă o alunecare lentă, constantă. Ca atunci când îți dai seama, prea târziu, că apa fierbe de ceva vreme.
Am trăit ani întregi cu această poveste mare și serioasă despre liberal democracy under attack (după 2016, când s-a trezit lumea post-adevăr). Și da, este adevărată. Dar, după tot zgomotul, după toți termenii mari, rapoartele, conferințele și îngrijorările bine articulate, lucrul care m-a bântuit cel mai tare anul acesta este mult mai simplu și mult mai greu de recunoscut. Mi-e aproape rușine să-l spun pentru că știu că sună al naibii de superficial.
Democrațiile liberale au devenit plictisitoare.
Nu sunt rele. Nu sunt imorale. Nu sunt opresive prin ele însele. Dar sunt plictisitoare. Tehnice. Predictibile. Apărate cu powerpoints. Explicate cu note de subsol. Gestionate de oameni bine intenționați, care par însă incapabili să mai creeze sens. Și atunci dau doar cu proceduri.
Știu asta pentru că risc să fiu unul dintre acei oameni - scriu opinii despre cadrul financiar multianual, despre politica de coeziune, despre locuințe accesibile. Lucruri importante. Lucruri care nu încap într-un TikTok.
Iar în lumea de azi, plictiseala este o vulnerabilitate strategică.
Autoritarismele nu câștigă pentru că sunt bune. Câștigă pentru că sunt teatrale. Pentru că oferă narațiune, conflict, emoție. Promisiunea unei ordini simple într-o lume complicată. Liberalismul — care cândva era promisiunea progresului uman — a ajuns să sune ca un manual de utilizare. Gen ăla pe care nu îl citești niciodată până nu devine chiar problematic (și atunci, în ultima vreme, tot la bunul GePeTo sfârșești).
Poate de aici vine și a doua mare neliniște a acestui an: trăim într-o lume fără realitate comună. Nu mai împărtășim o „shared reality”. Am mai scris despre asta pentru că mă obsedează. Mă sperie că nu mai avem un sol comun pe care să ne certăm civilizat sau necivilizat. Nu trebuie să fim de acord asupra soluțiilor, dar măcar să fim de acord asupra faptului că e noapte când e noapte. Că un fapt e un fapt. Că realitatea există și dincolo de feed-ul nostru.
Am simțit asta concret în 2024-2015 (căci pare un an întreg, nu doi), când am monitorizat alegerile din Moldova și apoi am privit cum în România un personaj aproape inexistent în presa tradițională câștiga primul tur al prezidențialelor cu sute de milioane de vizualizări pe TikTok. Social media, internetul, algoritmii au reușit ceva ce propaganda clasică nu a reușit niciodată: au spart comunitatea în micro-lumi paralele. Fiecare cu propriile certitudini. Fiecare cu propriile frici. Fiecare convins că ceilalți sunt fie proști, fie rău intenționați. Și fără o realitate comună, devine aproape imposibil să construiești o comunitate. Poți gestiona crize, temporar. Dar nu poți construi viitor.
Europa, în acest context, rămâne Europa pe care o știm: lentă, birocratică, sofisticată, atașată de procese și echilibre. Problema este că lumea care ne lovește nu mai joacă după aceste reguli. Iar ceea ce e cu adevărat terifiant pentru esticul ajuns să observe îndeaproape aceste lucruri - Vestul încă nu simte cu adevărat șocul. Viața e încă bună. Cafenelele sunt pline. Aeroporturile sunt pline. Criza pare abstractă. Doar problema competitivității este cât se poate de reală. Am pierdut deja mare parte din cursele decisive — digital, platforme, AI, infrastructuri tehnologice. Nu noi controlăm regulile jocului. Nu noi producem mitologia viitorului.
Și uneori mă întreb — și nu glumesc, pentru că zic asta de câțiva ani în conversații private — dacă nu cumva singura noastră șansă strategică este să acceptăm asta și să jucăm singurul avantaj real pe care îl mai avem: Europa ca cel mai mare muzeu viu al lumii.
Istorie. Memorie. Nostalgie. Frumusețe. Diversitate. Ideea de Europă ca promisiune culturală, nu tehnologică. Un continent care nu mai produce viitor, dar produce sens pentru cei care simt că viitorul a devenit prea mult. Știu că sună ca naiba. Știu că ar trebui să imaginez ambiții mai mari. Nu sună eroic (no heroes in her skies). Dar poate fi realist. Iar pentru o țară precum România, lucrurile sunt chiar mai antipatice (a se citi dure). Problemele noastre nu sunt doar Rusia de la graniță sau deficitul bugetar. Ci un adevăr mult mai inconfortabil: democrația noastră a fost mereu, într-o măsură importa(n)tă, împrumutată.
Nu am fost niciodată o democrație pe deplin funcțională. Am avut momente. Ferestre de normalitate. Corecții. Dar plasa de siguranță, cel puțin în ultimii ani, a fost Uniunea Europeană — presiunea externă, condiționalitățile, rușinea de a nu fi „ca afară”.
Iar acum, când UE însăși este slăbită, fragmentată, lipsită de autoritate morală și de forța de a „predica”, România rămâne expusă. Pentru că fără această ancoră externă ies la suprafață toate lucrurile pe care nu le-am rezolvat niciodată cu adevărat: instituții fragile, elite cinice, un stat care funcționează adesea împotriva propriilor cetățeni.
Și da, e greu să nu simți uneori că suntem… foarte prost poziționați. Și geografia e doar una dintre materiile la care ne-a dat greu. Adăugați biologia (curând drama demografică o bate la fundulețul gol, scuzați expresia, pe aia democratică). Adăugați istoria (bănuiesc că nici nu trebuie să o explic pe asta, nu?). În fine, mă voi opri aici cu analogiile legate de școală, you get the point, dar aș zice că tendința noastră istorică de a-i aștepta pe americani și-a găsit împlinirea în momentul cel mai simbolic cu putință.
Pentru că la toate astea de le-am scris mai sus se adaugă o Americă profund schimbată. Nu e doar Trump. Trump este simptomul pe care (mai ales) europenii nu îl pot înțelege. America s-a modificat structural — social, cultural, geopolitic. Consensurile care au susținut ordinea liberală postbelică s-au erodat. Iar lumea care a crescut sub umbrela americană nu este pregătită pentru o Americă mai introspectivă, mai tranzacțională, mai puțin dispusă să fie garantul sistemului.
De aici și această senzație persistentă de sfârșit de epocă. Mă întreb uneori dacă așa se simțea și atunci când murea Ancien Régime. Sau în anii ’30. Sau în lumea lui Stefan Zweig, chiar înainte ca totul să se prăbușească. Nu panică, ci oboseală istorică. Sentimentul că vechile promisiuni nu mai funcționează, iar noile ordine sunt încă prea crude ca să poată fi articulate.
Și poate cea mai bitter-sweet parte este asta: visul democrației liberale moare exact când România abia apucase să-l guste. Nu am trăit decenii de stabilitate. Nu am construit instituții solide pe termen lung. Am prins doar o mostră. Un teaser. O promisiune neterminată. Și acum, când cortina cade, rămâne întrebarea aceea dureroasă: de ce pentru alții a fost o epocă, iar pentru noi doar o paranteză?
Nu știu ce va aduce 2026. Nu am soluții simple. Nu cred în optimism facil. Cred în optimism pragmatic.
Și cred că luciditatea este, paradoxal, un act de speranță. Că a înțelege lumea așa cum este — nu cum ne-ar plăcea să fie — este primul pas spre orice formă de demnitate.
Poate nu mai trăim într-o epocă a marilor certitudini. Dar încă putem trăi într-o epocă a clarității morale.
Și poate asta e tot ce mai putem salva.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Oameni nealeși de nimeni vin cu politici aberante care distrug cu metodă, orice urmă de competitivitate și autonomie dar de vină este democrația care a devenit plictisitoare. Și Putin, să nu-l uităm pe Putin. El este vinovatul principal. El și Trump. Când o să dispară Putin și Trump va trebui să căutăm alți țapi ispășitori. Trebuie să arăți un dușman cârdurilor de guguștiuci mânați din scurt spre un viitor luminos!
“Remember, democracy never lasts long. It soon wastes, exhausts, and murders itself. There never was a democracy yet that did not commit suicide.” —John Adams"
Retin insa un pasaj memorabil:
"Social media, internetul, algoritmii au reușit ceva ce propaganda clasică nu a reușit niciodată: au spart comunitatea în micro-lumi paralele. Fiecare cu propriile certitudini. Fiecare cu propriile frici. Fiecare convins că ceilalți sunt fie proști, fie rău intenționați. Și fără o realitate comună, devine aproape imposibil să construiești o comunitate. Poți gestiona crize, temporar. Dar nu poți construi viitor."