Anda Simion

Întunericul nu mai e negru, astăzi are sunet și culoare și îi afundă pe cei care se aruncă, dar nu știu să se înoate. Întunericul are multe mărci înregistrate azi, poate fi Facebook, poate fi Tik Tok, poate fi un canal TV, atâta vreme cât ele vin însoțite de ignoranță, de lipsa educației media, de incapacitatea de a discerne informația falsă de cea adevărată, de setea de senzaționalism coroborată cu lipsa simțului critic. Întunericul poartă multe nume și e mai la modă ca niciodată.

Unghiile mele zgârie. Copila mea de 8 ani și 9 luni se joacă pe covorul verde din dormitor și spune, pentru sine, unghiile mele zgârie. În timpul ăsta, eu citesc memoriile Feliciei Simion despre depresia postnatală, după ce tocmai m-am întors de la pomana cuiva de vârsta mea care a decis că i-a ajuns viața. Unghiile mele zgârie, spune Ilinca, fără să bage de seamă prezența mea, iar eu mă gândesc că da, unghiile noastre trebuie să zgârie, e o necesitate, trebuie să zgârie măcar suprafața lucrurilor, ca să poată lăsa urme ale trecerii. Sunt dârele noastre de melc.

Te răzbuni închizând granițele? Te răzbuni prăbușind economia? Te răzbuni alegând creștinește pe cineva care propagă o religie mistică? Oare crezi că așa urmezi calea lui Dumnezeu? Sau calea adevărului? Sau calea oamenilor mulți și săraci? (Foto: Daniel Mihăilescu/ AFP/ Profimedia)

Articole de acum douăzeci de ani vorbesc despre cum Georgescu a câștigat cu pile funcția de secretar de stat într-un minister și cum s-a folosit de poziție pentru a jongla cu banii. Așadar, Călin Georgescu se conturează, de fapt, drept un om care a gustat din plin privilegiile sistemului, un om cu ștate vechi în sistemul de care zic atâția votanți că vor să se dezică punând ștampila pe el. Foto: Inquam Photos / Virgil Simonescu

Postura de laș nu te recomandă pentru o funcție de președinte.

Acest text le este dedicat celor care m-au întrebat într-o seară, în glumă: „Dar de noi când o să scrii, Ando?!" Foto: Profimedia

Deschiderea de an şcolar presupune aceleaşi discursuri ţinute de directori, adesea alături de preot şi, acolo unde şcolile sunt “privilegiate”, şi de câte un reprezentant al administraţiei locale. Foto: Inquam Photos / Octav Ganea

România nu va fi niciodată o țară că afară cât timp oamenii vor vorbi despre profesori ca despre o categorie care "nu produce, dar cere", "bugetari care stau luni întregi în vacanță și cărora le plătim salariile din buzunar". (Foto: Vadim Ghirda / AP / Profimedia)

Rar mi-a fost dat să văd atâta înverşunare împotriva unui grup social precum am întâlnit în privinţa profesorilor. Sunt căsătorită cu un profesor şi până şi în miezul familiei am întâlnit adesea frecuşuri mai mici sau mai mari legate de profesia soţului meu. Foto - Inquam Photos/ Octav Ganea

În urmă cu mai bine de trei ani, în timp ce fetița mea, pe atunci în vârstă de trei ani, dormea, am început o joacă în versuri. O poezie despre o vacă nițel ciudată, care se trezește într-o dimineață în sudori reci, în plină criză existențială. O întrebare nu îi dă pace: Care lapte e mai bun?