Anda Simion

Un partid ajunge la putere, instaurează starea de urgență, limitând drepturile cetățenilor, iar întunericul cuprinde cireșii. Așa începe sfârșitul lumii.

Într-o țară despre care mulți oameni vorbesc cu amărăciune despre frumuseți și bogății care nu sunt valorificate ori prețuite, despre inechitate socială, despre cum corupția înghite șansa și despre cum metehne vechi țin timpul în loc, a apărut deodată un băiat pe nume David, care a înălțat steaguri tricolore în lume și, la vârsta în care maturitatea abia germinează, a adus în spațiul public un discurs revelator. Foto: Profimedia

Mă mutasem recent într-un bloc de apartamente, când, într-o seară, am auzit venind de dincolo de pereţi vase sparte, strigăte şi suspine. Până la mine s-au rostogolit frânturi de vorbe, din care în timpan îmi rezonează încă "nu" şi "te rog".

„Vrei nuci sau rulouri?”, mă întreabă mama, aproape de fiecare Paște sau Crăciun, pentru că știe că sunt preferatele mele. „Drob de pui sau de curcan?”, mă întreabă tata socru la telefon azi, înainte să intre în freamătul din bucătărie, pentru că știe că nora nu mănâncă drob de miel. Și apoi încep toate: clocotitul, sfârâitul, frământatul, dospitul, coptul. Așa se naște dragostea în bucătării de părinți, în așteptarea sărbătorilor.

Întunericul nu mai e negru, astăzi are sunet și culoare și îi afundă pe cei care se aruncă, dar nu știu să se înoate. Întunericul are multe mărci înregistrate azi, poate fi Facebook, poate fi Tik Tok, poate fi un canal TV, atâta vreme cât ele vin însoțite de ignoranță, de lipsa educației media, de incapacitatea de a discerne informația falsă de cea adevărată, de setea de senzaționalism coroborată cu lipsa simțului critic. Întunericul poartă multe nume și e mai la modă ca niciodată.

Unghiile mele zgârie. Copila mea de 8 ani și 9 luni se joacă pe covorul verde din dormitor și spune, pentru sine, unghiile mele zgârie. În timpul ăsta, eu citesc memoriile Feliciei Simion despre depresia postnatală, după ce tocmai m-am întors de la pomana cuiva de vârsta mea care a decis că i-a ajuns viața. Unghiile mele zgârie, spune Ilinca, fără să bage de seamă prezența mea, iar eu mă gândesc că da, unghiile noastre trebuie să zgârie, e o necesitate, trebuie să zgârie măcar suprafața lucrurilor, ca să poată lăsa urme ale trecerii. Sunt dârele noastre de melc.

Te răzbuni închizând granițele? Te răzbuni prăbușind economia? Te răzbuni alegând creștinește pe cineva care propagă o religie mistică? Oare crezi că așa urmezi calea lui Dumnezeu? Sau calea adevărului? Sau calea oamenilor mulți și săraci? (Foto: Daniel Mihăilescu/ AFP/ Profimedia)

Articole de acum douăzeci de ani vorbesc despre cum Georgescu a câștigat cu pile funcția de secretar de stat într-un minister și cum s-a folosit de poziție pentru a jongla cu banii. Așadar, Călin Georgescu se conturează, de fapt, drept un om care a gustat din plin privilegiile sistemului, un om cu ștate vechi în sistemul de care zic atâția votanți că vor să se dezică punând ștampila pe el. Foto: Inquam Photos / Virgil Simonescu

Postura de laș nu te recomandă pentru o funcție de președinte.

Acest text le este dedicat celor care m-au întrebat într-o seară, în glumă: „Dar de noi când o să scrii, Ando?!" Foto: Profimedia