Foto: Profimedia
Mă mutasem recent într-un bloc de apartamente, când, într-o seară, am auzit venind de dincolo de pereţi vase sparte, strigăte şi suspine. Până la mine s-au rostogolit frânturi de vorbe, din care în timpan îmi rezonează încă "nu" şi "te rog".
Nu mi-era clar de unde vin, până când, într-un timp destul de scurt, la apartamentul de lângă mine, am auzit soneria, o uşă deschisă şi o voce de bărbat spunând că s-a primit o sesizare. "Ce s-a întâmplat?" Era poliţia. Şi apoi am mai auzit doar atât: "Nimic. A fost doar o supărare".
Era o voce frântă de femeie, o femeie care mi-ar fi putut fi mamă. Ea mi-a amintit de altă femeie care mi-ar fi putut fi mamă şi de alte sunete asemănătoare pe care le auzisem în copilărie de dincolo de pereţii blocului.
Mamele atâtor femei de vârsta mea şi-au înghiţit durerile şi fricile deodată cu nodurile suspinelor. Ele nu au fost învăţate să strige, să ceară ajutor. Ele au fost crescute să asculte şi să se supună. Să păstreze între pereţii casei durerea, căci dincolo de ei ea se va transforma, prin puterea oamenilor, în ruşine.
Greu scapă o ţară în care oamenii au fost reduşi la tăcere nu doar de conducătorii lor, ci şi de propriile lor familii, de sălbatica vrajă numită "gura lumii". Dar şi când reuşesc să se desprindă cu greu de teroarea insesizabilă a acestui instrument de privare de libertate, cu ce se aleg? Cu o justiţie care nu protejează victima, ci o lasă pradă atacatorului.
Mamele s-au temut să vorbească de ruşine. Dar mamele s-au temut să vorbească şi de teamă că vor fi abandonate în faţa agresorului. Sunt prea multe, prea multe cazuri care dau dreptate unei astfel de gândiri. Curajul unei femei de a se desprinde de agresor, de a lupta împotriva abuzului, de a spune "NU" violenţei nu doar între pereţii casei, ci şi dincolo de ei a fost recompensat de autorităţi cu incompetenţă, cu indiferenţă sau, şi mai rău, cu prejudecăţi, cu mizeria groasă a unui sarcasm inuman.
"Sigur a făcut ea ceva".
"Dacă se îmbracă aşa, o cere".
"O c**vă" mai puţin".
"Pe femeie trebuie să o baţi, ştie ea de ce".
Mai ţineţi minte cazul Caracal şi cuvintele spuse de poliţist unui tată disperat că nu i se întoarce copila acasă?
"O fi plecat cu vreun Făt Frumos".
Unele dintre fiicele mamelor care şi-au înghiţit durerea şi trauma au învăţat să facă şi ele la fel. Să tacă şi să înghită violenţă ca şi când şi-ar lua porţia zilnică de calorii.
Altele au decis să vorbească.
Sunt cazuri fericite în care au reuşit să scape de coşmar şi să meargă înainte, de multe ori singure, neajutorate, în faţa unei lumi care încă nu a învăţat să îşi deschidă braţele către ele.
Sunt însă toate cazurile în care, desprinse din vraja neagră a gurii lumii, s-au întâlnit cu o realitate şi mai cruntă. Tăcerea lumii. Tăcere în faţa unui strigăt care tocmai de tăcere a reuşit să se elibereze. Şi aşa se sting strigătele. Şi aşa se moare.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
"Dumnezeu trimite muștele la rănile pe care-ar trebui să le vindece.."
În rest, "Pe pământ avem de toate și mai bune și mai rele"
(Adrian Păunescu, ca și Thomas Kelly, irlandezul autor de psalmi.)