Foto: Profimedia
„Vrei nuci sau rulouri?”, mă întreabă mama, aproape de fiecare Paște sau Crăciun, pentru că știe că sunt preferatele mele. „Drob de pui sau de curcan?”, mă întreabă tata socru la telefon azi, înainte să intre în freamătul din bucătărie, pentru că știe că nora nu mănâncă drob de miel. Și apoi încep toate: clocotitul, sfârâitul, frământatul, dospitul, coptul. Așa se naște dragostea în bucătării de părinți, în așteptarea sărbătorilor.
Părinții noștri nu au avut parte de manuale de parenting și nu știu dacă au auzit vreodată de inteligența emoțională. Nu am crescut auzind zi de zi „te iubesc”, deși nu pot nici să spun că mie mi-au lipsit aceste cuvinte, cum s-a întâmplat în cazul altora de vârsta mea, care nu au avut parte de astfel de ele deloc în copilărie, adolescență, iar la maturitate cu atât mai puțin.
Iubirea de părinte cu copil din generația anilor 80 e și ea, ca țara asta după Revoluție, o iubire de tranziție. O iubire stângace, care învăța în acei ani să se facă simțită. Și care, neștiutoare, a apelat la mai toate simțurile, mai puțin cel auditiv. Căci mâncarea se gustă, se miroase, se pipăie, se vede. Dar nu articulează.
De când am plecat de acasă, o simt mai mult ca oricând. E în musacaua-surpriză pe care mi-o pregătește mama câteodată, în sărmăluțele alea pe care le scade la cuptor, cu sosul de roșii deasupra, pentru că i-am tot repetat eu că așa sunt cele mai bune, e în rulourile de vanilie și în nucile făcute de mama și tata de sărbători.
Și iubirea asta o simt și în cealaltă casă părintească pe care am căpătat-o după ce m-am căsătorit.
Acolo e în supa cu găluști și Alba că Zăpada făcute de mama soacră, în drobul de pasăre și în neastâmpărul socrilor, pentru care masa de duminică, din familie, e sfântă și capătă accente de realism magic, ca în romanele lui Marquez, căci lucrurile care se pregătesc nu sunt aproape niciodată de ajuns. De fiecare dată când intrăm în curte, știm că e o oală pe foc și că socrul meu e în fața aragazului din bucătăria deschisă, aranjată în anexa casei. Știm, dinainte să întrebăm ce e la masă, că e prea mult. Știm, dinainte să ne așezăm la masă, că tata socru nu e niciodată gata, pentru că vrea mereu să facă prea multe. Și pâinici în ceaun, și friptură la cuptor, și mămăligă, și grătar. Și noi mereu îl mustrăm, uneori mai cu foc alteori cu voce mai moale, că exagerează. Că, în loc să stea cu noi la masă, stă în bucătărie și atunci când venim. Că e mai important să fim acolo, împreună, decât să fugă la pâinicile din ceaun, ca nu cumva să se ardă.
Dar știm, de fapt, că acesta este un limbaj al iubirii, unul pe care îl stăpânește mai bine decât pe cel al cuvintelor. Și, deși îl certăm, în sinea noastră mai știm și că iubirea asta care s-a strecurat în bucătării și care și-a găsit culcușul în farfurii aburinde așezate pe mese de duminică nu se va schimba. Și că, de fapt, nu e exagerată, ci doar mare. Și ce poate fi rău la o iubire mare?
Și Sărbătorile sunt frumoase cu acea masă întinsă, cu de toate, pentru copiii care vin acasă, poate cu tot cu nepoți, pentru că atunci iubirea se adună din toate părțile, ca râurile care se adună într-un fluviu, și nu e lăcomie, și nu e exces, e doar bucuria de a putea iubi. Și fericiți sunt aceia care au parte de iubirea cât o masă de duminică.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.