Foto: Profimedia
Un partid ajunge la putere, instaurează starea de urgență, limitând drepturile cetățenilor, iar întunericul cuprinde cireșii. Așa începe sfârșitul lumii.
Paul Lynch, câștigător al premiului Booker Prize în 2023, a scris o carte despre sfârșitul lumii, unul care se întâmplă chiar acum, în mai multe locuri din lume, din care până la noi răsfrâng doar ecouri îmbrăcate în știri, declarații politice și semnale de alarmă trase de organizațiile pentru drepturile omului. Despre sfârșituri de lumi care se întâmplă în timp ce noi ne bem cafeaua și citim despre ele. Unul în Gaza. Altul în Ucraina. Și tot așa.
“Profetul nu cântă despre sfârșitul lumii, ci despre ceea ce s-a făcut și se face unora, dar altora nu. Sfârșitul lumii e un eveniment local, vine în țara ta, și vizitează orașul tău, și dărâmă ușa casei tale, iar pentru alții e doar un avertisment îndepărtat, o scurtă relatare la știri, un ecou al unor fapte intrate in folclor.”
Și Lynch radiografiază cu atâta precizie felul în care se insinuează sfârșitul într-o lume încât, dacă îl citești, te cutremură familiaritatea lucrurilor.
Cum azi e o zi ca oricare alta, în care pătrunde ușor ceva necunoscut. Un întuneric pe care nu știi cum să îl primești. Și nu strigi, nu fugi. Șoptești. Iar el își continuă nestingherit cotropirea.
Cum se instaurează dictaturile? În murmurul celor care șoptesc. Cum se perpetuează? Tot în șoaptă. Regimul e vorbit pe la spate, cu voce joasă, să nu te asculte pereții. Pentru cei care au prins comunismul, șoapta trezește amintiri. Ceaușescu șoptit într-un banc sau într-o critică.
“S-a înnoptat și ea nu aude bătăile în ușă, cum stă la fereastră și privește în grădină. La întunericul care cuprinde fara zgomot cireșii. Cuprinde ultimele frunze și frunzele nu se opun întunericului, ci îl primesc în șoaptă.”
Așa începe cartea. Așa începe totul.
În Cântecul Profetului, Lynch presară ici, colo, copacii. Cei care sunt cuprinși de întuneric, dar care, în același timp, îndură. Ca o metaforă a istoriei care merge mai departe, prin epoci de suferință, cu copaci-oameni care îndură, cu capete plecate, întunericul până la următoarea rază de soare.
“De dimineață, cireșii fuseseră învăluiți în promoroacă, dar își pleacă acum capetele în întuneric într-o complicitate neghioabă “.
Și totuși, ce e la capătul unui anotimp al negurii? Prin ce ochi mai privești apoi lumina, știind că acele lucruri care au rămas în urmă nu au rămas, de fapt, în urmă?
E una dintre cele mai grele întrebări pe care le ridică Lynch în cartea sa metaforă despre oamenii care devin martori ai sfârșitului lumii și care, uneori, se întâmplă să treacă dincolo de el.
Ce e dincolo?
“La asta se gândește, la tăria unui copac, la cum îndură copacul anotimpul întunericului, ce vede un copac când deschide ochii.”
În romanul Cântecul Profetului, o familie din Dublin trăiește destrămarea unei lumi de la zi la zi, odată cu schimbarea unui guvern. Iar volumul este o cronică greu de suportat a acestei rostogoliri în întuneric care se poate produce mâine în viața oricăruia dintre noi. De la normalitatea cotidianului la un cotidian nou, al terorii și suferinței, în care te întrebi zilnic cât mai poți îndura. Și cât de fragil este cotidianul de care dispunem, cu adevărurile sale care nu sunt decât un cumul social care se poate oricând schimba.
Căci “tradiția nu e altceva decât acel lucru asupra căruia putem conveni cu toții – oamenii de știință, profesorii, instituțiile, iar dacă proprietarii instituțiilor de schimbă, atunci se pot schimba și proprietarii adevărurilor, se poate modifica structura credinței, convenția, asta fac ei acum.Dacă tu spui că un lucru e altceva și o spui de suficiente ori, atunci așa trebuie să fie, iar dacă o repeți întruna, lumea o ia de bună. Asta e o idee veche, desigur, chiar nu e nimic nou.”
Și totuși, istoria a supraviețuit epocilor întunecate. Copacii au supraviețuit întunericului și l-au învins, în cele din urmă. Cum? Prin durere, e teoria din cartea lui Lynch. Atunci când durerea devine mai mare decât frica, ea devine salvatoare.
“Mai devreme sau mai târziu, durerea va ajunge mult mai puternică decât frica, iar când frica oamenilor va dispărea, și regimul va fi nevoit să dispară.”
Cântecul profetului devine un portret al umanității, în care ne găsim, cu înfricoșare, umbrele.
Probabil de aceea devine un exercițiu copleșitor lectura acestei povești – pentru că nu e doar o poveste. Și întunericul nu s-a mai apropiat așa de mult de cireșii noștri de multă vreme și asta ne sperie.
Istoria e un cerc în care lucrurile se repetă, pentru că oamenii nu învață din greșeli, ci uită.
Apoi șoptesc, se înnegurează, se pleacă.
Și apoi se mântuiesc.
Și apoi o iau de la capăt.
“Teroarea naște milă, și milă naște iubire, și prin iubire lumea se poate mântui iarăși.”
Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-ar întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare. Ecclesiastul 1:9
*Romanul a apărut la editura Humanitas, în traducerea Iuliei Gorzo.
Acest text a fost publicat și pe site-ul autoarei: AICI
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
După "1984" a lui Orwell Iată o nouă scânteie. Va fi luată în considerare? Nu!