Nucu Morar

De mulți ani îmi petrec Paștele la țară. Este un ritual simplu, repetat an de an, mersul la biserica din sat, înghesuiala din noaptea Învierii, emoția luminii împărțite din mână în mână și întoarcerea acasă cu liniștea aceea greu de explicat în cuvinte. foto: Profimedia

Când am învățat la școală despre războaiele mondiale, mai ales despre cel de-al Doilea Război Mondial, despre greutățile, suferințele, morții, răniții, nenorocirile întâmplate cu această ocazie, mintea mea de copil s-a întrebat de ce oamenii au lăsat să se întâmple așa ceva, de ce au făcut război. Cred că este și astăzi o întrebare logică, legitimă, onestă. (foto: Muzeul Holocaustului din Israel / foto Profimedia)

Curiozitatea m-a împins să mă uit pe câteva cifre legate de sistemul de învățământ din România. Numărul de cadre didactice din 1989 și din 2026 e relativ egal, 245 de mii. Interesant este că, dacă în sistemul universitar numărul cadrelor didactice a crescut mai mult de două ori datorită apariției multor facultăți de stat și particulare, în zona învățământului preuniversitar numărul de cadre didactice a rămas relativ constant, în condițiile în care populația școlară a scăzut dramatic, de la 4,8 milioane de elevi la 2,7 milioane astăzi. foto: Inquam Photos

Printre statele care au acceptat să facă parte din acest format se numără Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, Egipt, Qatar, Bahrain, Pakistan, Turcia, Maroc, Kazahstan, Uzbekistan, Indonezia, Vietnam, Argentina, Paraguay, Armenia și alte state din Asia și Orientul Mijlociu. În Europa, Ungaria și Bulgaria au semnat deja Carta fondatoare. Foto: Inquam Photos/Octav Ganea

Eu m-am mirat că în universitățile occidentale este posibil să existe profesori universitari proveniți direct dintre practicieni, unii nici măcar n-au studiat respectiva disciplină pe care o predau, în facultățile absolvite de ei. Contează doar priceperea practică. Cum se spunea la noi pe vremuri: teoria ca teoria, dar practica ne omoară. În mod evident, în societatea occidentală, inclusiv la nivel universitar, se pune accent mult mai mult pe activitatea practică.

Ați cunoscut persoane care, deși sunt angajate undeva, nu fac absolut nimic? Nu au nicio răspundere, nicio activitate clară. Toată ziua stau, taie frunza la câini, bârfesc, pun țara la cale, duc vorba de colo-colo, știu cine cu cine, unde, ce și cât, dar nu produc nimic concret. Cafele, bârfe, probleme personale, rate de plătit, copii, soți sau soții, planuri de concedii, site-uri de matrimoniale, un film, un joc, Solitaire, timpul trebuie umplut cumva. foto: Inquam Photos / Diana Baciu

Ceea ce mă înspăimântă cel mai mult e completa lipsă de empatie, de umanitate, de compasiune, de milă, de înțelegere, în care se scufundă lumea în ansamblul ei și România în mod specific. foto: Profimedia

Există, în spațiul public românesc, o problemă serioasă legată de modul în care funcționează autoritatea intelectuală. Într-o masă de oameni cu anumite pretenții de viață și educație coexistă o categorie numeroasă de analfabeți înalt funcționali: persoane care au trecut prin școală, au diplome, folosesc uneori un limbaj pretențios, dar nu exercită în mod real gândirea critică. Mecanismul este simplu: aud că cineva are titluri academice și un discurs elaborat și îl creditează automat, indiferent de conținutul efectiv al ideilor exprimate. foto: Profimedia

Filozofia lui Trump trimite explicit la o întoarcere în timp, la epoci coloniale în care marile puteri subjugau și jefuiau state mai mici. Foto Profimedia

N-am crezut niciodată că voi ajunge ziua în care, în România, să fie regretat regimul de sinistră amintire al lui Ceaușescu. (Foto: Agerpres)