sursa foto: Profimedia
Victoria AfD în Saxonia-Anhalt este, dincolo de ideologia acestui partid, un semnal pe care partidele tradiționale din Europa nu-și mai permit să-l ignore. Electoratul s-a săturat. Nu doar de anumite politici, ci de aceiași oameni, de aceleași discursuri și de aceeași clasă politică.
Pentru România, lecția este cu atât mai importantă. PSD, PNL și acum USR ar trebui să înțeleagă că un electorat nemulțumit poate ajunge să nu mai sancționeze doar un partid, ci întregul sistem. Iar atunci când oamenii vor cu orice preț să scape de cei aflați la putere, pot ajunge să voteze chiar cu cei pe care, în mod normal, nu i-ar fi votat niciodată. Să-l votezi pe dracu’ ca să scapi de tac-su.
Sunt multe motive pentru această nemulțumire. Unul dintre ele este felul în care partidele tradiționale își tratează propriul electorat. Oamenilor li se vând permanent sperietori: rușii, războiul, extremiștii, pericolul celuilalt. Unele dintre aceste amenințări sunt reale, evident, dar politica nu poate fi construită la nesfârșit doar pe frică. Când îi spui unui om că trebuie să voteze cu tine, pentru că „altfel vin ceilalți”, la un moment dat poate ajunge să voteze tocmai cu ceilalți.
România a trecut deja printr-un asemenea moment, la ultimele alegeri prezidențiale. Ar fi trebuit ca partidele tradiționale să înțeleagă că există un bazin uriaș de oameni profund nemulțumiți de corupție, de privilegii, de inegalitate și de felul în care funcționează statul. Mulți dintre ei sunt în țară, dar foarte mulți sunt în diaspora.
În momentul în care îi jignești, îi minimalizezi sau îi tratezi ca pe niște proști, pentru că votează altfel decât îți dorești, nu îi vei convinge. Îi vei împinge și mai departe. Furia aceasta se acumulează, iar la un moment dat se transformă în vot.
Mai există o consecință importantă a ascensiunii extremei drepte în Europa. Partidele tradiționale românești nu mai pot folosi la nesfârșit argumentul „așa spune Europa”. Europa însăși se schimbă. În Germania avem AfD, în Franța Rassemblement National, în Italia Fratelli d’Italia este deja la guvernare, iar Marea Britanie a ales Brexitul. În tot mai multe țări europene, partidele naționaliste și populiste câștigă teren.
Asta nu înseamnă că Europa a devenit fascistă și nici că toate aceste partide sunt identice. Înseamnă însă că proiectul european trece printr-o criză politică profundă și că nemulțumirea cetățenilor nu mai poate fi ignorată.
Există însă o ironie pe care mulți români din diaspora nu o văd. Se bucură de ascensiunea partidelor naționaliste din țările în care trăiesc, fără să realizeze că sloganul „Germania germanilor”, „Franța francezilor” sau „Italia italienilor” îi poate transforma chiar pe ei în cei care nu mai sunt doriți. Naționalismul funcționează prin delimitarea dintre „noi” și „ceilalți”. Iar românul din Germania, Franța sau Italia poate fi, într-o asemenea logică, exact „celălalt”.
Eu nu cred în soluția extremei drepte. Nu cred în naționalism, în izolaționism, în discriminarea minorităților și nici în ideea unei Europe care se întoarce în spatele propriilor frontiere. Dimpotrivă, îmi doresc continuarea Uniunii Europene, globalizare, libera circulație, nediscriminare, combaterea rasismului și protejarea drepturilor minorităților. Îmi doresc continuarea sprijinului pentru Ucraina și o societate în care diferențele dintre oameni să fie mai mici.
Dar tocmai de aceea, nu cred nici în soluția de a păstra cu orice preț actuala clasă politică.
Există o problemă socială enormă, pe care politica o ignoră. Nu este normal ca unii oameni să obțină venituri fabuloase din moșteniri, proprietăți, investiții sau poziții privilegiate, în timp ce alții muncesc de dimineața până seara, au două locuri de muncă și tot nu reușesc să trăiască decent. Și este cu atât mai revoltător ca primii să le explice celor din urmă că sunt leneși și că trebuie doar să muncească mai mult.
La un moment dat, această mămăligă explodează.
Corupția este parte din aceeași problemă. În România, încă există situații în care lucrurile se rezolvă cu o ciocolată, un pachet de cafea sau un plic, ca să nu mai vorbim despre marile contracte și marile comisioane. Actuala clasă politică este responsabilă pentru faptul că această realitate continuă să existe.
Eu vreau schimbarea întregii clase politice din România. Nu vreau să mai văd aceleași fețe și aceleași mecanisme. Dar nu vreau nici ca alternativa să fie reprezentată de partide care exploatează furia oamenilor, pentru a construi un proiect naționalist, izolaționist și discriminatoriu.
Aștept să apară un partid de stânga modern, european și democratic, care să vorbească despre oamenii care muncesc, despre sărăcie, inegalitate, corupție, educație, sănătate, protecție socială și drepturile angajaților.
Pentru că poți să fii împotriva fascismului, fără să aperi corupția. Poți să susții Uniunea Europeană, fără să fii de acord cu tot ceea ce fac politicienii europeni. Poți să susții Ucraina, fără să ignori problemele sociale ale românilor. Și poți să fii pentru globalizare, cerând în același timp mai multă protecție pentru oamenii care muncesc.
Problema nu este că oamenii s-au schimbat.
Problema este că partidele tradiționale nu au înțeles că oamenii s-au schimbat.
Iar când un electorat nu mai vrea să vadă aceleași fețe, mai devreme sau mai târziu găsește ștampila cu care să le înlocuiască.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Experienţa ultimilor ani ne-a arătat însă că nici buna-credinţă, nici competenţa şi nici succesul profesional nu sunt suficiente. Sistemul este suficient de puternic încât să limiteze capacitatea de acţiune chiar şi a unui om bine intenţionat. Cazul Nicuşor Dan este, din punctul meu de vedere, relevant în această privinţă. De aceea, un asemenea partid nu ar trebui să vină doar cu oameni noi, ci cu un adevărat contract social, construit în jurul câtorva reforme structurale, clare şi uşor de verificat.
1. Reforma constituţională şi politică
Constituţia ar trebui modificată astfel încât să schimbe regulile după care funcţionează însăşi clasa politică:
reducerea Parlamentului la 300 de membri;
limitarea la maximum două mandate pentru toate funcţiile elective, de la preşedinte şi parlamentar până la primar şi consilier local;
consacrarea explicită a principiului contributivităţii în sistemul public de pensii, cu excepţii strict şi limitativ prevăzute;
reorganizarea administrativ-teritorială a României.
Limitarea mandatelor ar obliga la o reînnoire periodică a clasei politice şi ar face mult mai dificilă construirea, timp de decenii, a reţelelor locale de putere, dependenţă şi influenţă.
2. Depolitizarea reală a companiilor de stat
Consiliile de administraţie ale regiilor şi întreprinderilor de stat ar trebui alcătuite exclusiv din profesionişti care pot demonstra experienţă şi rezultate în domeniul respectiv. Apartenenţa politică nu poate ţine loc de competenţă managerială.
Remuneraţia conducerii trebuie legată direct de performanţă. Indemnizaţiile de performanţă şi bonusurile nu ar trebui acordate decât atunci când societatea îndeplineşte indicatori economici şi operaţionali stabiliţi în prealabil. Nu este firesc ca statul să premieze managerial pierderea.
3. Stabilirea adevăratelor priorităţi naţionale: educaţia, sănătatea şi apărarea
Un stat serios trebuie să spună limpede care sunt domeniile sale strategice şi apoi să demonstreze acest lucru prin bugete, salarii şi rezultate.
Educaţia, sănătatea şi apărarea ar trebui declarate priorităţi naţionale, fiecare cu obiective măsurabile şi indicatori reali de performanţă. Nu numărul de dosare, proceduri, raportări şi hârtii produse trebuie să măsoare performanţa unei instituţii, ci rezultatele sale.
Inclusiv ierarhia salarială din sectorul public ar trebui să reflecte aceste priorităţi. Dacă afirmăm că profesorii, medicii şi oamenii responsabili de securitatea ţării îndeplinesc funcţii esenţiale pentru societate, acest lucru trebuie să se vadă şi în statutul şi salarizarea lor.
4. Reforma justiţiei şi reconstruirea mecanismelor de responsabilitate
Independenţa justiţiei trebuie apărată fără echivoc, dar independenţa nu trebuie confundată cu absenţa răspunderii. România are nevoie de mecanisme credibile prin care erorile grave, abuzurile, conflictele de interese sau încălcările repetate ale legii să poată fi identificate şi sancţionate, fără ca aceste mecanisme să poată fi transformate, la rândul lor, în instrumente de control politic asupra magistraţilor.
Reforma trebuie să urmărească simultan două obiective: independenţa magistratului faţă de puterea politică şi responsabilitatea magistratului faţă de lege şi societate.
Un partid care ar veni cu oameni noi, cu reputaţii profesionale solide şi cu un asemenea program reformist ar putea oferi din nou o perspectivă. Dar condiţia esenţială ar fi asumarea unui termen precis: dacă primeşte majoritatea parlamentară necesară, aceste reforme structurale trebuie realizate în primul mandat. Nu „vom analiza”, nu „vom constitui comisii”, nu „vom crea strategii”, ci obiective concrete, termene şi indicatori prin care alegătorii să poată verifica dacă promisiunea a fost respectată.
În fond, niciuna dintre aceste schimbări nu este utopică. Nu presupune descoperirea unor resurse inexistente şi nici încălcarea unor legi imuabile ale naturii. Sunt reguli create de oameni şi, dacă nu mai servesc societatea, pot fi schimbate tot de oameni.
Până şi legile fizicii mai sunt revizuite din când în când. Cu atât mai mult ar trebui să putem modifica regulile după care ne administrăm statul.
"Aștept un partid care ....... ". Care ce? De unde să răsară? Poate extratereștrii! Și credeți că o să fim de acord, or sa ne avantajeze normele lor sociale? Eu nu cred.
Se vede asta. Când vine un partid cu câțiva miniștri care încearcă să facă ceva și sunt de-ai nostri, aleși, fără discernământ lovim în el. Inconștient că așa favorizam aceiași hoți manipulatori, sau ne repezim orbește către un dement ipocrit, mincinos, care peroreaza inepții. Nu- l ascultam cu atenție să încercăm să descalcim ceva în noianul delirant al balmajelilor lui.
Omenirea a ales întotdeauna între cele două extreme, bună sau rea. Cei "de mijloc", pe buna dreptate, nu prezintă siguranță, tocmai pentruca sunt oscilanti, influențabili.
Singură justiția ar putea controla lucrurile. Dacă ar fi cu adevărat independentă. Dar nu e. Și nu e nicăieri în lume.
Asta-i "noul val" în prezent. Recrudescenta, mai pe față sau nu, a fascismului naționalist, al rasismului. E un tsunami căruia nu i te poți opune. Asta va cuprinde întreaga planetă. A mai fost, a trecut, va trece și ăsta, cu costurile de rigoare. O "rigoare" ciclica.