România captivă între frica de extremism și cultul salvatorului providențial

sursa foto: Profimedia

Mie mi-a plăcut ce a spus Nicușor Dan, chiar dacă nu-mi fac mari iluzii în privința lui Eugen Tomac. Eugen Tomac este un politician care a crescut politic în jurul lui Traian Băsescu și care a moștenit, inevitabil, o parte dintre adversarii acestuia, fără să beneficieze însă și de carisma sau forța politică pe care le avea Băsescu.

În schimb, Nicușor Dan a spus foarte simplu și foarte clar de ce am votat acum un an așa cum am votat. Din punctul meu de vedere, a spus adevărul. Mulți dintre noi nu am votat neapărat pentru anumite persoane, cât împotriva unui pericol pe care îl consideram extremist. Acesta a fost principalul motiv al votului.

Acum observ că există voci care încearcă să normalizeze ideea unei colaborări cu forțele radicale. În același timp, Nicușor Dan și-a asumat public, atât în campanie, cât și după alegerea sa, menținerea unei direcții pro-occidentale și excluderea unei formule de guvernare care să implice extremiști. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care mulți l-au susținut.

În ultimele săptămâni, întreaga dezbatere pare să graviteze în jurul unei singure persoane: Ilie Bolojan. Fără a-i contesta meritele administrative, am observat că există persoane care îl descriu ca fiind un om foarte rigid și greu de convins atunci când își formează o opinie. Problema este că politica nu funcționează ca administrația. Politica este, prin definiție, arta compromisului, a dialogului și a negocierii. Dacă nu există disponibilitate pentru flexibilitate și pentru găsirea unor soluții comune, orice negociere devine dificilă.

Astăzi se discută despre Bolojan ca și cum de el ar depinde singura soluție posibilă pentru ieșirea din criză. Personal, cred că aceasta este o exagerare. România nu poate depinde de un singur om, indiferent cât de competent ar fi acesta.

Speranța mea este că orice prim-ministru va veni va fi obligat să adopte câteva măsuri esențiale. În primul rând, reducerea cheltuielilor statului și o reformă administrativă reală. În al doilea rând, rezolvarea situației companiilor de stat care acumulează pierderi de ani de zile și care continuă să consume resurse publice, fără rezultate proporționale.

Acestea ar trebui să fie prioritățile oricărei negocieri serioase. Dacă discuțiile se vor concentra doar pe funcții și pe împărțirea puterii, atunci șansa unei reforme autentice va fi redusă.

În ceea ce îl privește pe Eugen Tomac, nu am așteptări foarte mari. Mi se pare un politician abil, agreabil în relațiile publice și capabil să creeze punți de dialog. Totuși, nu l-am perceput până acum ca pe un lider dispus să își asume riscuri politice majore sau să conducă bătălii politice dificile, din prima linie. Poate că mă înșel și tocmai perioada următoare îmi va demonstra contrariul.

Cam acestea sunt impresiile mele la cald.