Biserica e azi împresurată de lupi politici travestiți în oițe „creștin-conservatoare” care doresc exclusiv validare electorală bisericească

foto: Profimedia

Biserica nu este, desigur, spațiul ideologiei politice, deși poate deveni fără voia lui Hristos gazda punctuală a teribilei ideologii religioase, așa cum nu este nici spațiul exclusivist al „teologiei” eminamente didactice, minate de incultură și ruptă grav de viziunea filocalică centrată pe Adevăr și mărturisirea Lui prin trăire și fapte, nu prin cuvinte deșarte.

După fapte, nu după vorbe, cursuri calchiate, publicații „doct” ermetice și articolașe cu valoarea unor like-uri vom fi făcuți cunoscuți înaintea Domnului, dar, cândva, și a oamenilor.

Biserica este cu certitudine trupul mistic al lui Hristos așezat jertfelnic pe Crucea unde, cum spune uriașul apologet al creștinismului, Blaise Pascal, rămâne țintuit în agonie (luptă) până la sfârșitul timpului și al lumii, așa cum o cunoaștem noi. Cine Îl ține răstignit? Să ne răspundem onest fiecare.

Menirea Bisericii, dincolo de esențiala, progresiva sfințire (curățire) a omului prin Tainele ei care ne pun pe Cale, ne apropie de Hristos și chiar ne unesc cu El, este și azi apărarea prin mărturisire limpede a adevărului iubit de Adevărul Însuși. Pentru că doar adevărul iubit de Adevăr vindecă, luminează, eliberează și coincide cu Calea de la care nu ar trebui, creștini fiind, să abdicăm. O facem, însă, chiar în timp ce, de exemplu, susținem solemn-birocratic că o urmăm.

A minți oficial e nesfârșit mai grav decât a o face în particular, întrucât minciuna comunicatorului oficial poate fi imens smintitoare, cuprinzându-i în aria ei perfidă sau doar ignorantă pe mulți care-și văd validate public, de către un reprezentant al Bisericii, iluzii și confuzii ideologice sau de altă natură, otrăvite mereu de „cel viclean”.

A nu înțelege în 2026 că Bisericii nu-i face bine, ci doar rău complexul de „cetate asediată”, ignorând complice că marii ei adversari, prădători și trădători sunt în interior, ascunși sub faldurile bogate ale fariseismului pervers și hrăpăreț, denotă nu doar o vastă incultură care nu a auzit de Ellul, Weil, Thibon, Șestov, Marion sau Agamben, și care nu i-a luat nicio clipă în serios, în eventualitatea că i-ar fi citit, pe Isaac Sirul, Dostoievski, Soloviov, Steinhardt, Scrima, Nellas sau Yannaras, ci și o încremenire în prejudecățile militantismului ortodoxist orb, sădit seminarial și consolidat „facultativ” universitar, care crede că Biserica trebuie sau poate fi apărată doar instituțional, orbește, sfidător, non-dialogal, autovictimizator și atotmăgulitor. 

Biserica e azi strâns și perfid împresurată de lupi politici travestiți în oițe „creștin-conservatoare” care doresc exclusiv validare electorală bisericească și care compromit prin inversiune, ignoranță și minciună atât creștinismul, cât și conservatorismul, reprezentanții lor neavând habar nici de unul, nici de altul. Lăutărismul ideologic „creștin-conservator” românesc care nu poate descifra partiturile cultural-spirituale ale celor doi termeni și care intonează după ureche sloganuri goale de creștinism și conservatorism, dăunează grav sănătății corpului mistic al Bisericii luptătoare compus din oameni vii, failibili și vulnerabili inclusiv la ispita politică pe care Hristos a respins-o ferm, dar care, smintitor, poate fi girată de unii dintre „slujitorii” Lui omenești.

A nu vedea asta, a te preface că nu vezi năruirea prea multor clerici, monahi, inclusiv episcopi, în zona sectarismului georgist cu aer mesianist, a „suveranismului ceaușist” travestit în „conservatorism”, nu e chiar un semn de discernământ duhovnicesc. Acesta ar desluși imediat absența radicală a lui Hristos din el și nu ar împroșca ingrat, țâfnos și onctuos o dezonorantă propagandă favorabilă dușmanilor interni ai Bisericii lui Hristos, afectată deja sever de teodosianism și calistratism.

Acesta pare a fi azi profilul, ca să nu spunem chipul oficial al apologeticii ortodoxe românești, jalnic ilustrată de unii în secolul XXI. Prin reprezentanții ei remunerați să apere public Biserica de tot ce-i face acesteia rău, apologetica birocratic-administrativă și cea cultivată atât de discret în facultățile de teologie, apologetică saturată de clericalism, a ajuns să apere „duhovniceste” exact răul ideologic care a mai rănit grav corpul Bisericii prin legionarism, care se încolăcește pe ea șerpește, care a și cuprins-o parțial în mrejele tentaculare ale „suveranismului” irațional, antieuropean, anticultural și grobian anticivilizațional. Esențialmente antinațional.

E nesfârșit de trist, dar, din fericire, Biserica e pentru veșnicie a lui Hristos, nu a celor ce îi iau temporar numele și cuvintele în deșert, punându-le cu orb entuziasm pe o tarabă politică antidemocratică la care se vând kitsch-uri „patriotice”, steaguri imense pentru stegari geto-daci abil cățărați în copaci, „iconițe” de partid, zorzoane colorate tricolor, tortulețe în forma Ucrainei, „mari cărți” trumpist fenomenale, leacuri sapiențiale și de la care se revarsă incontinent un potop de cuvinte prin care nu vezi nimic, nici înapoi, nici înainte.

Efectele nu foarte îndepărtate ce pot antrena viitorul Bisericii, în contextul nefericit al perseverării în absurda negare a realității și a așteptărilor unei societăți urbanizate care tânjește, prin cei mai buni oameni ai ei, după adevărul rostit răspicat în Biserică spre binele nostru comunitar, se vor concretiza, cel mai probabil, într-o marginalizare și marginalitate care, paradoxal, se vor putea dovedi mult mai fertile creștin decât centralitatea festivistă, triumfalistă, promovată în aceste zile de pe urmă ale autoamăgirii de birocrați impasibili ai sacrului cu ridicole aere de infailibilitate clericală.

Regăsirea culturii pierdute a dialogului, prin excelență personalist creștină, a eticii creștine fondate pe acel „împreună” în căutarea căii de apărare a Bisericii de răul confundat azi de comunicatorii ei cu binele, ar fi, într-adevăr, semnul unei clarități duhovnicești invocate momentan doar cu ifose și țâfnă.

Hristos stă, e ținut la ușă, dar bate. Toți știm teoretic că ar trebui să-i deschidem. Cu condiția să-i auzim glasul, care e mereu același: al Adevărului. A nu-L recunoaște, a nu-L primi e maxima ratare a fiecăruia dintre noi, fie ei, unii, foști, autoretrași purtători de cuvânt sau actuali „comunicatori”/ recitatori ai unei mantre ultracunoscute.

Știm că Hristos a înviat și că, dacă ne numim creștini, nu mai putem trăi în impostură, în afara mărturisirii adevărului iubit de Adevăr, ca și cum El nu ar fi trăit și pășit pe același pământ, ca și cum El nu ar fi dăruit orbilor vederea, ca și cum El nu ar fi contemporanul nostru, al celor ce avem atâta nevoie de adevăr în epoca noastra sufocată de prefixul „post-“.

Să ne îndreptăm, de acum, privirea ceva mai senină spre Înviere. Toate (ne) vor fi iertate pentru credința în ea.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp