Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Care pe care, domprofesor?

„Ține minte, mă băiete, cine apucă puterea o folosește pentru el, nu pentru cioloveci”.

După 33 de ani trăiți în dictatură și 33 în democrație, n-am cum să nu-i dau dreptate tatălui meu. Căci n-am văzut niciodată, nici înainte, nici după `89, un politician, un ins cu grad sau funcție înalte, și/sau cu bani grămadă, căruia să-i pese cu adevărat de oameni. De fapt, n-am văzut un om al puterii care să fie un om bun.

Căci scopul pătrunderii în înalta societate nu e să faci să le fie bine celor mulți, ci să te sui tu peste ei. Ca să te bucuri de vile, gipane, haine și localuri de lux, călătorii la vârf în străinătate, trebuie să existe niște săraci pe care să-i disprețuiești, să-i expediezi din gâtul mâinii când se milogesc, sau să le dai ceva cât să nu moară de foame și să-ți zică „Să trăiți!”. Așa te vei simți bine. Pe când, dacă toți profesorii ar putea să se bucure de sejururi șic pe glob, din Japonia în Patagonia, ca ale președintelui fost profesor, ele și-ar pierde gustul pentru dl Iohannis și consoartă.

Și profesorii mai au ceva ce îi face foarte buni de umilit. Ei sunt cei care le dădeau note mici viitorilor politicieni, cei care îi dojeneau că nu știu una-alta, că nu cunosc limba română și nici nu vor s-o învețe, că pun decât în loc de doar și care în loc de pe care. Și le spuneau: „N-o să se aleagă nimic de capul tău”. Acum, când sunt ștabi cu doctorate de partid și de stat, e o dulce răzbunare să îi aibă la mână pe amărâții de belferi, zbătându-se pentru un bănuț în plus la un salariu de mizerie – „Care pe care, domprofesor?”.

Chiar dacă mâine li s-ar mări salariile („Im-po-si-bil”, le-a spus prof. Iohannis), așa cum le mărește Bode polițiștilor, probabil ca să intre mai hotărât în cadrele didactice dacă se vor încăpățâna să rămână în stradă, prețuirea meseriei de profesor în România rămâne praf. Aș vrea să văd un sondaj printre elevi: câți visează să devină profesori? Sau n-aș vrea să-l văd, căci m-ar umple de tristețe. Tot mai mulți sunt cei care se fac dascăli, cu chiu cu vai, fără vreo chemare, fără să-i intereseze școala sau elevii, în lipsă de ceva mai bun. Cu speranța că vor scoate bani din meditații la negru. Gata oricând să-și ia tălpășița din meserie. Cercul vicios se închide implacabil: cu cât prestigiul școlii scade, cu atât incompetența și dezinteresul profesorilor cresc, consolidând scăderea prestigiului.

Asta nu se rezolvă nici prin dictatură, nici prin democrație, nici de către stânga, nici de dreapta, nici la un loc – e o problemă de miez al ființelor omenești dintr-o țară. După 33 de ani, nu mai pot să pretind că știu o soluție.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.


Îți recomandăm

Nico si Rafael

Nico și Rafael sunt niște oameni de toată isprava. I-am remarcat imediat într-un restaurant ticsit de turiști din stațiunea austriacă Ischgl. Erau cei mai săritori și binedispuși ospătari, mereu cu zâmbetul pe buze. Cu turiștii vorbesc în limbile lor, dar între ei Rafael (32 de ani) și Nico (23) vorbesc în română: “Du o ciorbă cu găluște la domnii de la masa 2”.

Citește mai mult

AI act conținut inteligență artificială / sursa foto: Profimedia

Într-o încercare de a accelera colaborarea dintre companiile de AI și societatea civilă, UE a recrutat anul trecut un grup de cercetători în domeniul media și AI care au fost rugați sa redacteze un Cod de bune practici, un document cu niște măsuri concrete ce pot fi adoptate de platformele digitale.

Citește mai mult

sursa foto: romania.europalibera.org

Adulții s-au închis iar în camera mică, locul privilegiat care reunește două obiecte foarte prețioase: un radio mare și magnetofonul. Ies din când în când misterioși, șoptindu-și diverse vorbe, ne zâmbesc și se închid din nou în cameră. Mai sosesc și prietene de-ale mamei din vecini, care sunt primite rapid în spatele ușilor închise. Acest „ritual“ nu este deloc nou pentru noi, îi cunoaștem deja etapele și emoția: din când în când, radioul devine punctul central al casei, adulții se îngrămădesc lângă el, închid ușile și ne îndeamnă să ne vedem liniștiți de joacă.

Citește mai mult

Risipa alimentara / sursa foto: Profimedia

În fiecare zi vorbim despre costuri, marje, stocuri, pierderi. Mai rar vorbim despre pâinea, laptele, fructele, mesele gătite și produsele bune pentru consum care ies din circuit și ajung, pur și simplu, gunoi. Iar asta se întâmplă într-o țară în care există copii care se culcă fără o masă sigură, vârstnici care își numără pensia la sfârșitul lunii și asociații care încearcă să țină în viață, la propriu, atât oameni, cât și animale abandonate.

Citește mai mult

Cristian Tudor Popescu

Există în istoria cinematografului două pietre de hotar: „Nașterea unei Națiuni”, de David Wark Griffith (1915), și „Triumful Voinței”, de Leni Riefenstahl (1935). Din punct de vedere al inovării în limbajul cinematografic, aflat în perioada de început a filmului mut la Griffith, și a primilor ani ai sonorului la Riefenstahl, e vorba de capodopere. Însă ideologia și etica lor sunt cât se poate de malefice: rasism feroce antinegri la Griffith, glorificarea lui Hitler la Riefenstahl.

Citește mai mult