Doi amici, Niţă şi Ghiţă, şed la o masă în berărie şi vorbesc încet despre cine ştie ce. Uşa stabilimentului se deschide cu zgomot, şi intră foarte vesel un muşteriu nou, un om mai mult tânăr ca bătrân. După toate aparenţele, soseşte dintr-un alt stabiliment similar, unde trebuie să fi stăruit mult. Noul-sosit se uită la mesele ocupate, pare c-ar căuta o cunoştinţă, şi-şi opreşte în sfârşit privirile asupra celor doi amici. Cu pas mai mult hotărât decât sigur, vine drept la masa lor.
Muşteriul cel nou îngălează silabele, pe unele prea slabe neglijându-le chiar de tot.
Muşteriul: Salutare, neică.
Niţă şi Ghiţă: Salutare.
M.: Îmi daţi voie?
N.: ...Poftim.
M.: Nu vă deranjez, ca'va s'zică.
G.: ...Nu.
M.: Vorbeaţi ceva secret?
G.: ...Aş!
(Tăcere.)
M.: Frate... o fi târziu?... că pe-al meu l-am dat să-l dreagă...
N.: Unu fără un sfert.
M.: Umbli regulat?
N.: După gară.
M.: ...Miţa acu trebuie să fie... Cât ai zis că e?
G.: Unu fără un sfert.
M.: ...între Ghergani şi Conţeşti... Am lăsat-o să plece cu şeful... (Bate tare-n masă.) Bine, frate, eu nu beau nimic, ca'va s'zică?... Dă-mi o halbă...
(Niţă şi Ghiţă se uită unul la altul, întrebându-se reciproc din ochi cine este amicul.)
Amicul (ciocneşte halba cu paharele amicilor şi bea): Pardon... un moment. (Pleacă.)
G.: Cine e amicul? Îl cunoşti?
N.: Nu.
G.: E cam trecut...
N.: Ce cam! e bine de tot.
Amicul (se-ntoarce la loc): Frate, e târziu? Câte să fie?
N.: Unu şi zece.
A.: Acuma sunt în gară la Titu: mănâncă gogoşi la madam Mari ca'va s'zică.
G.: Cine, nene?
A.: Miţa, nu ţi-am spus?... Băiete, o halbă.
N.: Frate, cine e Miţa asta? fă-mă să-nţeleg.
A.: Cum? nu ştii?
N.: Nu
A.: Nevastă-mea, frate.
G.: Bine, nene, nu ţi-e frică s-o laşi singură noaptea pe drum?
A.: Păi nu ţi-am spus că nu e singură?... e cu şeful...
N.: Bine-bine, înţelegem noi, dar... în sfârşit, tocmai d-aia... parcă ... de... o femeie singură...
A.: N-ai grije! Cupeu separat... Intri, închizi lumina, tragi perdeluţele şi te-ncui pe dinăuntru: cupeu de servici, ca'va s'zică sepa'at! (Face cu ochiul.) Poţi să dormi până dincolo de Filiaşi... Trenul 163... ăl mai bun pentru noi ăsta e: trenul 163... (Cei doi amici râd.) Câte sunt acuma?
N.: Unu şi jumătate trecute.
A.: A plecat din Titu... A trecut şi de Mătăsaru. Miţa acu trebuie să-i tragă la soamne...
G.: Da' şeful?
A.: Şi şeful... Pardon... un moment. (Pleacă.)
N.: E dulce.
G.: Bărbat de zahăr
N.: Stai, să vedem ce fel de persoană e Miţa.
A. (se-ntoarce la loc): Singură, n-aş lăsa-o eu! ştii! femeie tânără, nu face să umble singură... Sunt măgari cari n-au maneră şi...
G.: ... Dacă o fi şi curăţică.
A. (pufneşte de râs): Curăţică!... Miţa, curăţică!... Ce vorbeşti, dom'le? Îmi pare rău... Frumoasă, dom'le! îngheaţă puţul... Stăi, să vezi... (Se caută în buzunar, scoate portofelul şi din portofel o poză, pe care o trece amicilor. Amicii privesc lung poza cu nişte ochi plini de admiraţie.) Ei? aşa e?
N.: Straşnică, domnule!
G.: Minune!
A. (mândru): Aş! poza e moft! s-o vezi în natură, dom'le... e ceva, ca' va s' zică... Mă rog, destul! s-o vezi în natură!
N.: E naltă?
A. (cu siguranţă): Potrivită.
G.: Blondă?
A.: Aur, nu altceva. Uite păr! Crezi că-l face cu fierul? Aş! natur... S-o vezi dimineaţa, cum drăcuieşte, că nu şi-l poate descurca... E lucru mare!
N.: De câţi ani e
A.: Cam de câţi zici d-ta, după poză?
N.: De vreo douăzeci şi cinci.
A.: Vezi?... şi mai zici că-n poză te flatează... N-a-mplinit nici douăşunu.
G.: Fie, nene, să vă trăiască! aţi ştiut ce-aţi ales... şi o iubeşti?
A.: Ei, bravos!... Cum să n-o iubeşti!... E lucru mare, domnule, când îţi spui. Apoi în gară la noi, e comedie! Toţi pasajerii, când trece trenul ziua, toată lumea, uite aşa întoarce capul şi se uită la ea, la fereastră - că stăm sus în gară.
N.: Da'... şeful unde şade?
A.: Tot sus.
G.: Şeful e familist?
A.: Aş! Nu vrea să se-nsoare; zice că nu ţine la femei. Ce mai râde Miţa de el, e lucru mare! Mereu îl tachinează, şi să vezi ce e frumos, că el se supără! Odată, nu ştiu cum l-a tachinat, că s-a certatără straşnic - n-a vorbitără... o zi-ntreagă...
N.: Şi pe urmă?
A.: Pe urmă s-a-mpăcatără; trebuia să se-mpece, n-avea-ncotro! dacă mâncăm împreună, ca'va s'zică! ştii, vine de stă cineva vizavi la masă... nu se poate! A stat ei serioşi cât a stat, şi mă făceam şi eu serios, şi zice şeful: "Pardon, maşer, v-am călcat!" şi pe urmă ne-a pufnit pe toţi râsul...
G.: Da' şeful ce fel de om e?
A.: Foarte bun băiat...
N.: Nu adică de bun; dar ce fel de om e? în vârstă?
A.: Ei aş?... nici de treizeci de ani... Să vezi, dom'le, frumuseţe de băiat! Stăi, că am uitat să vi-l arăt. (Scoate iar portofelul şi din portofel o altă poză.) Uite. (Amicii iau poza şi o privesc cu oarecare gelozie.) Aşa e?
G.: Voinic bărbat!
A.: Aş! să-l vezi în natură. Mai nalt ca d-ta şi încă în poză nu iese roşu!... Să-l vezi când îşi pune şapca roşie, aşa cam la o parte... Straşnic, dom'le! mustăţile alea negre ca abanosul şi nişte sprâncene! Când trece trenul, toate cocoanele cu ochii la el, să-l soarbă şi mai multe nu! Dacă n-ar avea şapca roşie, l-ar deochea diavoliţele!
N.: Da', scuză-mă, că te-ntreb, copii aveţi?
A. (râzând foarte tare): Ce vorbeşti, nene?... sunt însurat numa de cinci luni...
N.: Aşa?... apoi atunci nu e vremea pierdută; o să aveţi...
A.: Aşa nădăjduim şi noi... Câte ceasuri sunt?... ia vezi.
G.: Două ş-un sfert.
A.: Acuma intră în Leordeni.
N.: Mă rog, da' dumneata ce eşti acolo la gară?
A.: Eu?... magazioner... Mai luăm un rând?
G.: E cam târziu; mâine am canţilerie de dimineaţă...
A.: Numa un rând... Băiete! trei...
N.: Şi acuma eşti în congediu?
A.: Ce conged!... Ce să mai cer conged! Mă-nvoieşte şeful când vreau să plec. Pot să lipsesc şi câte trei zile; mai ales acuma, cu criza asta, nu prea e atâta de lucru!
G.: Nene, dă-mi voie să-nchin în sănătatea soţiei dumitale... Să vă trăiască!
A.: Mersi!
N.: Şi eu închin în sănătatea şefului d-tale... Să vă trăiască!
A.: Mersi!
G. (dă să bea, îi răsare şi pufneşte): Nene! (Cu multă căldură): Nene! Lasă-mă să te pup! (Se pupă cu magazionerul.) Eşti mai dulce ca mierea! (Râd toţi.) Mult aş vrea să cunosc pe şeful şi pe soţia d-tale! (Cu duioşie): Ce-or fi făcând ei acuma?
A.: Dorm tun... Câte ceasuri ai
N.: Trei fix.
A.: A intrat în Piteşti... La Piteşti stă treiştrei de minute...
(Cei doi amici îl îmbrăţişează pe rând şi-l pupă cu multă căldură.)
G.: Nene! eşti un om fericit!... să trăieşti!
A.: Asta, ce-i drept, aşa e... sunt fericit, slavă domnului! Nevastă frumoasă am, să-mi trăiască! slujbuşoară bunicică am - de! orişicât să zici, magazioner... dacă nu curge, pică! de şef încai, ce să mai zicem! ţi-este ca şi un frate, odată ce ţi-e cumnat, ca'va s'zică!
(Amândoi amicii, după ce au râs tare, rămân foarte nedomiriţi.)
N.: Cum, cumnat?
A.: Dacă-i fratele Miţii!... Da' ce credeai?
G.: Atunci, n-am făcut nimic...
A.: Cum, n-am făcut nimic?
N.: Noi gândeam...
A.: Cum, nene? Apăi daca nu-i era frate bun, se putea? Cum, adică? Era să las aşa mândreţe de femeie... noaptea... cu aşa frumuseţe de bărbat?.. în cupeu de servici!... (face cu ochiul) sepa'at, ca'va s'zică!... (râde cu multă poftă) ştii că-mi place!... Câte ceasuri ai?
N.: Ce-ţi pasă?
A.: Vorba e, vreau să ştiu unde e Miţa acuma.
N. (plictisit): Trei şi jumătate trecute.
A.: A plecat din Piteşti... Ai să mergem undeva, să bem câte un jvarţ.
G.: Nu mai mergem.
A.: De ce?
N.: Nu mai ai nici un haz !
(I.L. Caragiale, „C.F.R.”, Universul, 1899, 26 nov.)
Acest moment al lui Caragiale prinde în chihlimbarul literaturii o idee care bâzâie etern deasupra României: dacă în legătură cu un om care nu îți e apropiat sunt posibile două interpretări ale unei situații, una bună și una rea, mulți, teribil de mulți dintre concetățenii noștri o vor alege pe cea rea, și vor crede cu tărie în ea, fără să țină seama de nimic. A te bucura, a-ți bate joc de răul altuia, mai cu seamă al unei persoane publice, este unul dintre cele mai reconfortante sentimente românești ale ființei. C.F.R. – Ce Frumos e Răul.
Câtă vreme amicul căsătorit pare victima unui adulter grosier, e un „dulce”, adică un dobitoc, un încornorat bun de pupat; când însă scenariul grotesc se evaporă, cei doi șuetiști de berărie se simt înșelați, îl detestă pe om, devin heitări.
Și acum, după această pastilă de Caragiale, gândiți-vă la Simona, Mouratoglou, pastile și România.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
