Curaj la Davos și cu şapca în mână la Beijing?

foto: Profimedia

Discursul rostit de premierul canadian Mark Carney la Forumul Economic Mondial a produs ecouri puternice, nu pentru că ar fi fost inovator, ci pentru că a spus cu voce tare ceea ce mulți gândesc deja. Ideea că „dacă nu ești la masă, ești la meniu” a rezonat larg, tocmai pentru că surprinde sentimentul de anxietate globală – regulile se subțiază, iar cei care nu negociază activ devin obiecte, nu subiecți ai politicii internaționale.

Pentru mine, reacția a fost una ambivalentă. Am salutat faptul că un lider al unei puteri medii a avut curajul să articuleze public această neliniște, pe care am împărtăşit-o şi eu într-un articol publicat recent aici, în Republica. Dar ușurarea resimțită la Davos mi se pare oarecum nepotrivită, pentru că există un decalaj periculos între discurs și acțiune. Iar istoria recentă ne arată că exact în acest spațiu – între discursuri inspirate și practici contradictorii – se instalează cinismul și moare speranța.

Nu competiție, ci convergență

Problema fundamentală a momentului actual este adesea greșit formulată. Nu asistăm la o competiție de viziuni între mari puteri, ci la o convergență a practicilor lor. Statele Unite, China, Rusia – în forme diferite, dar tot mai la vedere – folosesc aceleași instrumente: forță, interdependență economică, sancțiuni, control al lanțurilor de aprovizionare, tehnologii critice, infrastructură și standarde ca arme de politică externă.

Această convergență transformă ordinea internațională într-una post-universală: regulile nu dispar, dar nu mai funcționează ca limite comune auto-impuse. Ele devin selective, negociabile, suspendabile. În acest context, puterile mijlocii nu mai pot juca rolul confortabil de „gardieni ai regulilor”, fără costuri politice, economice şi de securitate semnificative. Astfel, ele sunt prinse între tentația de a imita marile puteri și responsabilitatea de a conserva ce a mai rămas dintr-un cadru predictibil.

Discursul lui Carney a sugerat o alegere clară în favoarea principiilor și solidarității. Realitatea acțiunilor recente, însă, spune o poveste mai ambiguă.

Davos vs. Beijing

Premierul canadian a ajuns la Davos după o vizită în China, unde Canada a convenit exporturi de resurse naturale şi produse agricole, în schimbul unor facilități comerciale – printre care importuri de vehicule electrice chinezeşti scutite de taxe. Oficialii canadieni s-au declarat foarte mulțumiți de caracterul predictibil şi stabil al discuțiilor cu interlocutorii chinezi. De fapt, vizitele oficiale se țin lanț anul acesta la Beijing. Coreea de Sud şi Irlanda au bifat deja întâlniri bilaterale, iar Finlanda, Germania şi Regatul Unit își pregătesc, la rândul lor, „pelerinajele”. Mai mult, Regatul Unit tocmai a anunțat că este pregătit să autorizeze construirea unei mega-ambasade chineze la Londra, în pofida îngrijorărilor legate de spionaj.

Nimic din toate acestea nu este, în sine, surprinzător. Comerțul cu China este o realitate inconturnabilă. Problema este lipsa de reflecție colectivă. Politica de comerț exterior canadiană nu pare să ia în calcul impactul acestor aranjamente asupra altor parteneri apropiați – de exemplu industria auto europeană, deja sufocată de competiția pe segmentul vehiculelor electrice sau Australia, pentru care accesul resurselor sale minerale pe piața chineză este crucial.

Aici apare ruptura. Se proclamă atașamentul față de un „bloc al valorilor”, dar fiecare stat își caută, simultan, salvarea individuală. Se cere solidaritate, dar se practică bilateralismul oportunist. Această disonanță nu este un accident; este un model politic care se conturează.

Continuitate, nu ruptură

Din acest punct de vedere, discursul de la Davos al primului ministru canadian nu marchează o schimbare de paradigmă, ci o continuare a unei vechi tensiuni: valorile sunt afirmate în spații sigure, precum Davos, iar compromisurile sunt negociate discret, în capitalele unde se joacă mizele reale. Curajul retoric nu este lipsit de valoare, dar devine contraproductiv dacă nu este urmat de acțiune coerentă.

Pentru țările mici și în curs de dezvoltare, acest decalaj poate fi devastator. Ele nu doar că nu sunt „la masă”, dar văd cum masa însăși se fragmentează. Când puterile mijlocii predică reguli comune, dar acționează unilateral, ele nu doar că își erodează credibilitatea, ci amplifică presiunea asupra celor mai vulnerabili. Aceste state sunt forțate să accepte acorduri dezavantajoase, să vândă active strategice sau să tolereze regres democratic în numele stabilității.

Ce ar însemna, de fapt, o coaliție a voinței democratice?

Dacă ideea unei coaliții de state dispuse să apere un minimum de principii universale are vreo șansă, aceasta nu va funcționa doar pe bază de discursuri curajoase, ci prin alinierea comportamentelor. Asta ar însemna ca puterile mijlocii să își coordoneze politicile comerciale, industriale și de securitate, chiar cu costuri pe termen scurt. Să împartă riscuri, nu doar beneficii. Să își pregătească cetățenii pentru compromisuri reale, nu pentru iluzii confortabile.

Pragmatismul organizat – nu salvarea individuală – este singura alternativă viabilă. Nu supunere, nu fanfară moralistă, ci acțiune coordonată pentru diversificarea lanțurilor de aprovizionare, amortizarea șocurilor împreună, adoptarea de reguli comune pentru investiții strategice şi transparență față de propriii alegători. Altfel spus, a transpune în fapte vorbele frumoase.

În consecință, consecvență

Discursul lui Mark Carney a avut meritul de a spune adevărul despre riscurile momentului. Dar adevărurile spuse o singură dată, într-un forum prestigios, nu schimbă traiectorii. Într-o ordine internațională în care puterea se exercită prin interdependență și negocieri dure, inconsecvența este rapid sancționată.

Dacă puterile mijlocii vor continua să arate curaj la Davos și să facă sluj la Beijing, nu doar că își vor pierde capacitatea de a modela sistemul, dar vor contribui activ la degradarea lui. Iar pentru cei care privesc de pe margini, mesajul va fi clar: regulile sunt opționale, solidaritatea este retorică, iar viitorul se negociază individual.

Adevărata probă de leadership nu este să spui ce toată lumea gândește, ci să accepți costul de a acționa consecvent. Fără asta, curajul rămâne un exercițiu de stil – iar speranța, o promisiune amânată.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp