Stăteam chitiți, cu lumina stinsă, încercând să ghicim la ce distanță se trăgea. Focurile de armă se auzeau surd. Apoi, dintr-odată, o ploaie de metal a căzut peste casă. Tata ne-a apucat pe mine și pe sora mea de câte o aripă și ne-a zvârlit în pivniță. Acolo am stat o vreme, desculțe, învelite într-un preș vechi, în beciul care mirosea a varză murată, până când nu s-au mai auzit nici împușcături, nici maşini.
Mama lucra într-un magazin din oraș și fusese consemnată să rămână la serviciu, „să apere obiectivul”, împreună cu o mână de colege, în caz de atac din partea protestatarilor.
A doua zi, pe 22 decembrie, abia târziu au îndrăznit vecinii să iasă pe la porți. Casa noastră nu fusese grav afectată – doar acoperișul avea câteva găuri. Noi, copiii, ne-am jucat cu șrapnelul până ne-am tăiat palmele.
Săptămânile care au urmat, pentru mine, au avut miros de speranță și de început nou. Așa am simțit când am deschis „cutia cu bunătăți”. Un camion cu ajutoare din Germania ajunsese în sat, iar fiecare familie primise o cutie: conserve și haine second-hand, de o calitate mai bună decât avusesem vreodată, care miroseau incredibil de bine. Era mirosul unui nou început – inevitabil mai bun.
Despre trecut aveam sentimente amestecate de ură și rușine. Cum au putut generații întregi să suporte frigul, foamea și teroarea fără să facă nimic? Dar aveam o certitudine: frica și disperarea nu se vor mai întoarce niciodată. Iar dacă aparțineau trecutului, ce rost avea să le zgândărești? Le pui într-un borcan cu capac, le ascunzi în beci, după butoiul cu varză murată, și îți vezi de viață. Oricum, supraviețuirea în tranziție – mineriade, conflicte etnice, inflație, corupție – te ține suficient de ocupat.
Globalizarea a venit cu promisiunea că toți pornim, în sfârșit, pe picior de egalitate: deschidem granițe și minți, delocalizăm industrii, frecventăm organizații respectabile. În realitate – am rămas o societate somnambulă, care se trezește din când în când, în momente de cumpănă, ca să reafirme principiile pentru care s-au sacrificat mulți în 1989.
Privind înapoi – și observând mai multe tranziții politice pe diferite continente – succesele sunt rare, incomplete și reversibile. Tocmai de aceea, fiecare trebuie protejat: din interior, dar și din exterior. Dacă până recent, cel puțin la nivel de discurs și gestică diplomatică, democrațiile liberale – în frunte cu Statele Unite – susțineau valorile universale consacrate în Carta ONU, astăzi analiștii se străduiesc să găsească un nume perioadei pe care o trăim. Există un consens discret că era de relaxare și solidaritate „post–Cold War” s-a încheiat odată cu al doilea mandat al președintelui Trump.
Vocabularul și ideologia noii ere sunt încă în forjare – în ministere, universități, think tank-uri și conferințe unde experții încearcă să dea sens și nume a ceea ce se întâmplă. Aceasta a fost și atmosfera unei conferințe regionale dedicate dezvoltării internaționale, desfășurată recent la Canberra, în Australia. Oficiali, practicieni și universitari au încercat să descifreze noua ordine mondială.
Un sentiment de inevitabilitate a dominat discuțiile. O retorică reactivă se conturează, pe măsură ce „puterile mijlocii” (middle powers) își fac inventarul impactului politicilor tarifare și al altor măsuri coercitive adoptate de Statele Unite.
Puterile mijlocii nu sunt superputeri, dar dețin influență globală semnificativă prin diplomație, multilateralism și stabilirea de norme, mai degrabă decât prin forță brută. Țări precum Canada, Australia, Coreea de Sud sau Brazilia au folosit economii solide, tehnologii avansate și capital diplomatic pentru a susține cooperarea internațională – acționând adesea ca mediatori între marile puteri.
Prima observație majoră este o schimbare de cadraj: se vorbește tot mai mult despre „principii comune” (shared principles), și tot mai puțin despre principii universale. Se conturează o tendință de retragere strategică din lume și de protejare a intereselor directe – o aşa numită politică de distancing and defending – precum și o acceptare tacită a faptului că ingerințele externe devin o stare de fapt în relațiile internaționale, influențând politici interne și procese electorale.
„Nu întoarcem spatele lumii”, spunea un oficial, „dar trebuie să facem niște ajustări”.
În fața acestei provocări contemporane, puterile mijlocii se orientează spre un parteneriat pragmatic, justificat de ideea că cooperarea pentru dezvoltare rămâne moneda principală de schimb. Într-o perioadă de incertitudine, aceste puteri îşi întăresc relațiile reciproce; a ști pe ce te poți baza devine o valoare în sine.
În plus, dubla presiune – externă, geopolitică, determinată de politicile SUA, China și de războaiele din Ucraina și Gaza, dar și internă: economică, migrație, fragmentare socială – forțează aceste state, tradițional orientate spre multilateralism și solidaritate, să se replieze. Obiectivele cooperării externe sunt realiniate tot mai clar cu interesul economic național.
Cooperarea nu mai este suficient să producă dezvoltare socială, economică sau culturală în țara parteneră. Trebuie să demonstreze că întărește relațiile bilaterale și aduce beneficii directe. Interesul economic și de securitate devine indicatorul-cheie pentru a măsura cât de acceptabil este riscul unui proiect. Astfel, relațiile internaționale intră într-o etapă dominată de tranzacționalism, în care comerțul devine polul principal al cooperării. Parteneriatele dintre actori cu valori diferite vor fi guvernate de cel mai mic numitor comun.
În unele cazuri, această abordare poate favoriza aranjamente directe între sectoare private, cu statele limitându-se la a facilita relațiile. În altele însă, relația dintre comerț și compromis devine mult mai strânsă. În sectoare strategice precum industria extractivă a mineralelor rare, infrastructură, tehnologie şi armament, statul este adesea actor central, atât ca investitor, cât și ca regulator.
Aici se află punctul de inflexiune pe care puterile mijlocii trebuie să-l cântărească atent. Ignori faptul că guvernul partener este corupt sau are tendințe autoritare dacă firmele tale prosperă și tu le poți taxa? Te faci frate cu dracul ca să treci o perioadă economică dificilă? Care sunt consecințele pe termen lung?
Pot lipsa standardelor de bună guvernare, represiunea politică și corupția să afecteze profitabilitatea companiilor tale și, implicit, veniturile statului? Se poate deteriora mediul politic într-atât încât țara respectivă să ajungă la conflicte sociale sau la expulzarea firmelor străine? Rişti să fii taxat de propriul tău electorat pentru asta?
Și, în final, unde ne aflăm noi – țări încă în curs de dezvoltare, multe foste dictaturi sau state marcate de conflicte interne – în această reașezare a plăcilor tectonice geopolitice? Deocamdată, asistăm la o coordonare de mesaj între puterile mijlocii: retorica inevitabilității, retragerea strategică și tranzacționalismul. Este momentul ca țările în curs de dezvoltare să îşi facă loc la masa negocierii și să nu mai aștepte „soluția în plic” de la actorii ingerinței active.
Nici astăzi nu știm exact ce s-a întâmplat în noaptea aceea de decembrie 1989, în satul nostru. Dar ştim că atunci când am ieşit din beci, afară era o altă lume.
Ca foste dictaturi, acum societăți în tranziție, nu ne permitem să rămânem în pivnița istoriei, paralizați de sentimentul inevitabilității. Pentru că, dacă nu suntem la masă, facem parte din meniu, din nou.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.