Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

Lupta cu creierul

Novak Djokovic la French Open

Foto: Loic Baratoux/ Zuma Press/ Profimedia

E mult de când n-am mai scris despre un meci al lui Djoković. Comportamentul lui în încercarea de a juca fără vaccin la AOpen în timpul pandemiei m-a afectat rău.

Acum însă, nu pot, pur și simplu nu pot să nu scriu. Ar fi și nedrept față de tenis să n-o fac. 

De 3 zile încoace îl privesc pe Djoković cum cade de 5 ori și se ridică de 6. La 37 de ani. În fața unor adversari mai tineri cu cel puțin 10 ani.

Marele sârb mi-a contrazis percepțiile sedimentate în mai mult de jumătate de secol de viață în tenis. Aveam pretenția că știu, după cum arată și cum se mișcă jucătorii, cine va pierde meciul înainte ca el să se sfârșească. La 2-1 la seturi pentru un Lorenzo Musetti excepțional, îl vedeam limpede pe Djoković ca învins. Totul la el transmitea mesajul: „Nu mai pot”. Cu Francisco Cerundolo a fost și mai și: 2-1 la seturi și 4-2 pentru argentinianul care venea tăvălug. Am avut impresia că Djoković se scurge în zgură, ca o statuie de ceară, că într-un sfert de oră e terminat.

De fiecare dată, cred că triplul campion de la Roland Garros a făcut un lucru infernal de greu și periculos, într-un fel cum n-am mai văzut pe nimeni în afară de Rafael Nadal: și-a redus la tăcere propriul creier. Gândul „Nu mai poți, ai făcut și așa prea mult, ai 37 de ani, totul are o limită, nu mai are rost să te chinui, te rupi de tot” e generat de creier, nu de corp. Întotdeauna corpul mai are resurse „la roșu” – barierele de protecție ale creierului te împiedică să ajungi la ele. Djoković le-a rupt. 

În clipa în care, după ce a făcut un volé imposibil, cu șpagat, în extensie totală, pe passing-ul în cros extrem sub fileu al lui Cisco Kid, căzut cu pieptul pe zgură a găsit puterea să mimeze cu brațele zborul avionului, pentru public (care, caz rar, a fost de partea lui), am priceput că va câștiga. În 10 seturi, în spre 10 ore de joc.

Scriu aceste rânduri și cu recunoștință. Căci milenarul Djoković este unul dintre foarte puținii jucători pentru care mă mai uit la tenisul de azi. Un singur lucru nu mai pot să-l fac ca pe vremuri: să-i spun Nole...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.



Îți recomandăm

Copertă Scrisoare pentru Augustin

Deși produc distorsiuni grave, cu impact puternic, statele lumii intervin tot mai des în ordinea spontană a pieței, creând în ultimele decenii cetățenilor așteptarea că cineva are obligația „să-i salveze”. Cu cât statul acționează mai mult prin reglementări cu scop, cu atât blochează ordinea spontană a pieței și obține efecte greu de reparat. Lucian Croitoru remarcă faptul că trăim într-o disonanță cognitivă de amploare istorică la nivel planetar: același om care dimineața respectă un contract, seara votează pentru politici care subminează contractul. Dar nu o face din ipocrizie, scrie autorul.

Citește mai mult

Prof.dr. Victor Costache

La finalul săptămânii trecute, Casa Națională de Asigurări de Sănătate a publicat în cadrul procesului de transparență legislativă un proiect de ordin care modifică normele tehnice pentru programele naționale de sănătate. Documentul introduce o formulă de calcul care ar trebui să se aplice la nivel de județ, pentru a stabili dacă spitalele publice au o „capacitate depășită”- numai în acest caz urmând a fi contractați furnizori privați pentru îngrijirea pacienților. Cu alte cuvinte, spun asociațiile de pacienți și patronatele din industrie, se urmărește reducerea accesului cetățenilor la tratament. CNAS spune însă că efectul va fi exact opus.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Casa dintre blocuri / sursa foto: Mystage.ro

Afrim este regizorul care a înțeles ceva esențial despre cum funcționează psihicul uman: că ceea ce ne marchează profund nu sunt doar evenimentele mari, spectaculoase, catastrofice, deși acestea își fac din plin loc pe scenele lui. Ceea ce ne marchează sunt gesturile mărunte, repetitive, tăcerile prea lungi la masa de seară, privirea unui părinte care nu reacționează, melodia care se aude mereu din camera de alături.

Citește mai mult