Foto: Captură ecran Recorder.ro
Aflat undeva pe margine, jurnalistul Denis Grigorescu apare în videoreportajul făcut de Recorder la „Simfonia lalelelor” preț de două-trei secunde. Vreme suficientă ca doi expozanți să se aplece și să pupe mâinile premierului Viorica Dăncilă și a ministrului de Interne, Carmen Dan, iar Denis Grigorescu să reacționeze printr-o grimasă. Un prieten l-a recunoscut în imagini, a făcut o captură de ecran și a pus-o pe Facebook. „Rictusul meu a devenit viral pe Facebook. Și e probabil rictusul României”, a scris jurnalistul pe rețeaua de socializare. Întâmplarea a făcut ca mimica efemeră din fundal să nu se piardă, iar spectatorul să se transforme în personaj.
„Am simţit o revoltă mută şi brusc am avut senzaţia că am greşit ţara”, spune Denis Grigorescu. „Nu sunt în niciun caz misogin, îmi plac galanteriile, dar gestul celor doi expozanţi m-a dus cu gândul la un soi de scenă dintr-un teatru al absurdului. Aş fi înţeles sărutarea mâinilor dacă purtătoarele de mâini s-ar fi numit cumva Elena Arnăuţoiu şi Olivia de Havilland. Sau l-aş fi înţeles dacă pe parcursul mandatelor doamnelor Dăncilă şi Carmen Dan România ar fi atras investiţii străine de zeci de miliarde de euro, salariul minim net ar fi fost de 1.000 de euro şi România n-ar mai fi avut nicio locuinţă cu toaletă în fundul curţii. Dar aşa, gestul mi s-a părut unul nepotrivit, şi asta ca să folosesc un eufemism”, explică, pentru Republica, jurnalistul care scrie pentru Adevărul și Jurnalul de Argeș.
Reacția sa a fost una spontană și nu a fost singurul moment care i-a provocat o grimasă. „A mai avut un punct delicat şi revoltător: micuţa gimnastă pusă să stea în cap pentru deliciul oficialităţilor. Gimnastica nu se face cu capul pe asfalt, ci pe saltea. M-aş bucura să se sesizeze autorităţile în cazul acelei fetiţe”, spune el.
„Un comunism second hand cu upgrade anual”
De 15 ani asistă primăvara la „Simfonia lalelelor” și tot de atunci datează obiceiul de a avea la eveniment o tribună oficială.
Anul acesta, Denis Grigorescu spune că parada a fost diferită „ca afluență, ca număr de invitați”, însă au existat și la alte ediții situații în care binele copiilor a fost sacrificat de dragul spectacolului. „Marea problemă este legată de acel podium pe care stau oficialităţile, dă senzaţia de deja vu, de un comunism second-hand cu upgrade anual. În urmă cu câţiva ani, tot la o asemenea paradă, au fost mulţi copii îmbrăcaţi sumar, deşi afară era frig şi plouase”, povestește Denis Grigorescu.
La o zi după „Simfonia lalelelor” și ale ei scene care i-au atras, în mod ironic, supranumele de „Experimentul Pitești”, jurnalistul a fost prezent la un alt eveniment, deschiderea expoziţiei permanente de la fosta închisoare Piteşti, adevăratul și cumplitul „Experiment Pitești”, considerat cel mai crâncen program de spălare a creierului prin tortură din tot blocul comunist.
„La noi, patria le e recunoscătoare doar membrilor de partid, nu eroilor şi martirilor”
„Acolo nu s-au înghesuit politicienii, nici presa, acolo au fost în majoritate covârşitoare oameni simpli. Au fost mai mulţi supravieţuitori ai Experimentului Piteşti, oameni care au îndurat chinuri cumplite pentru ca noi să fim liberi azi. Iar la un moment dat, Radu Preda, preşedintele IICCMER, i-a sărutat mâna lui Constantin Rodaş, care are 94 de ani şi este unul dintre ultimii supravieţuitori ai Experimentului Piteşti. Un supravieţuitor care a trecut prin bătăi şi umilinţe teribile. În afară de un secretar de stat de la ALDE, nu a fost niciun oficial, fie el primar, prefect, consilier sau parlamentar. La Paris, pe frontiscipicul Pantheonului stă scris: "Marilor oameni, patria le e recunoscătoare". La noi, patria le e din păcate recunoscătoare doar membrilor de partid, nu şi eroilor şi martirilor”, remarcă jurnalistul. La deschiderea expoziției permanente Memorialul Închisoarea Pitești au fost totuși prezenți doi parlamentari din opoziție, Ionuț Moșteanu și Iulian Bulai, de la USR, dar și ambasadorul Marii Britanii la București, Paul Brummel.
Ce s-a întâmplat la Simfonia lalelelor l-a făcut pe Denis Grigorescu să se gândească la felul în care este confiscată de ani întregi tribuna de personaje a căror unică realizare este carnetul de partid. „Fac presă de 19 ani şi o fac cu mare plăcere şi pasiune. Vorbesc patru limbi străine, am fost premiant la olimpiade şi concursuri naţionale de cultură generală, însă ca să am un venit cât de cât decent, trebuie să scriu la două ziare. Şi m-am gândit: la ce bun să ai un CV bogat şi cu rezultate dacă în România asta nu contează? Şi m-am mai gândit şi la numeroşii români cu minţi strălucite care fie pleacă peste hotare, fie îşi văd eforturile minimalizate. Am simţi o revoltă mută şi brusc am avut senzaţia că am greşit ţara. Mă doare România, şi mă doare mai mult ca niciodată. Cu toate astea, rămân optimist. Ştiu că sunt încă destui oameni verticali”, spune el.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dincolo de imagine, evenimentul in sine e jalnic si are un aer de anii '80, cu borduri varuite, strazi cirpite si marcate cu vopsea cu citeva zile inainte, o mare de oameni care se inghesuie la nimic si o activitate periferica cu tarabe care vind tot felul de obiecte .. Primarul anterior (pendiuc) a transformat evenimentul intr-unul asa-zis "international" cu invitati din Albania si alte mici tarisoare din balcani, iar actualul primar (Ionica) a desavirsit actiunea in "elevatul" stil PSD de azi,
Este fraza în care o femeie – mai degrabă modestă ca statut social şi obişnuită cu munca – concentra descrierea Secţiei de chirurgie plastică a Institutului Regional de Oncologie din Iaşi. Îi povestea soţului venit să o viziteze. „Tu ştii cît se munceşte aici?”, îl întreba ea retoric. Iar apoi „Toată lumea munceşte tot timpul”, îl lămurea. Uitase să vorbească despre ea, atît era de impresionată de funcţionarea clinicii. Să fii tu însuţi muncitor, să fi muncit toată viaţa şi să ajungi să fii impresionat de cît şi cum se munceşte într-un spital este ceva remarcabil. De fapt, remarcabil este însuşi faptul că aceasta este, în realitate, atmosfera din IRO.
Dacă petreci cîteva zile în acest spital, constati că totul este gîndit să funcţioneze perfect şi cu maximă eficienţă, întru confortul şi siguranţa pacienţilor, pe perioada în care li se rezolvă problemele de sănătate. Am stat şi eu internat acolo, o săptămînă, pentru a fi supus unei operaţii. Ajunsesem să mă întreb cînd au medicii timp pentru viaţă personală, de vreme ce-i vedeam şapte zile din şapte, la diferite ore, de la „prima oră” pînă noaptea tîrziu. Profesorul Dragoş Pieptu, şeful secţiei, cadre didactice ale UMF Iaşi, medici specialişti, medici rezidenţi, cu toţii sînt implicaţi în toate operaţiunile care compun actul medical. Nu i-am putut urmări în timpul operaţiei la care eram supus (îmi lipseşte partea aceea de cinci ore din construcţia memoriei mele), dar am fost, în rest, subiect sau martor la intervenţii de toate tipurile făcute de toţi medicii, tuturor pacienţilor: profesorul palpează, interpretează rezultatele investigaţiilor, analizează starea situaţiei, dezinfectează, pansează, iar medicii din echipă palpează, interpretează rezultatele investigaţiilor, analizează starea situaţiei, dezinfectează, pansează, totul pe un fundal de observaţii şi comentarii de specialitate făcute „la faţa locului”. Surorile şi corpul infirmierilor le susţin acţiunile prin măsuri specifice muncii fiecăruia, aşa încît se obţine o fluidizare a activităţii, care capătă un aspect de firesc, de normal şi-l absoarbe pe pacient într-o atmosferă de calm şi siguranţă, într-un continuum al eficienţei. Personalul de întreţinere este tot timpul prezent pretutindeni: se schimbă aşternuturi, se curăţă şi se dezinfectează suprafeţe, aparate, paturi, dar şi ferestre şi uşi (se şterge zilnic muchia de sus a uşilor şi a ferestrelor!), prize şi stative pentru perfuzie, mobilier. Grupurile sanitare sînt întreţinute în perfectă stare, chiar dacă unii pacienţi nu se descurcă destul de bine în utilizarea lor. Şi asta, tot timpul. Chiar şi noaptea. Pacienţii mai neputincioşi sînt vegheaţi şi ajutati să îndeplinească activităţi mergînd de la igiena personală şi pînă la plimbarea recomandată în perioada de refacere. Se ocupă de ei şi surorile, şi infirmierele, şi personalul de întreţinere, iar vocile acestora sînt mereu calme şi calde. Într-un salon de femei, nu departe de al meu, este internată o bătrînă ajunsă într-o stare de decrepitudine avansată. Personalul clinicii îi spune „Bunica” şi o tratează ca atare, fără să trădeze oboseală, iritare ori depăşirea limitelor răbdării. La cele mai „nepotrivite” ore din zi sau din noapte, auzi pe careva spunînd, pe un ton liniştit şi liniştitor: „Aşteaptă-mă, Bunica, să-ţi schimb eu pijamalele” sau „Nu încerca să mergi singură la baie; sună-mă şi te ajut eu!”.
Este şi un personaj care m-a marcat în mod deosebit în prima noapte de la ATI. Un tînăr care veghea trei personaje în curs de reanimare, dintre care unul eram eu. Încercam să-l urmăresc, neavînd altceva de făcut. Avea grijă ca derularea protocolului să se facă fără sincope, exact la orele prevăzute şi cu un calm extraordinar. Nu ştiu ce fel de încălţăminte purta, dar nu reuşeam să-i aud paşii. A mers toată noaptea, de la unul la altul, apoi la masa lui de lucru, pentru a nota cîte ceva, şi iar la paturile noastre. Unul dintre noi avea dureri mari şi tînărul nostru îi acorda un plus de susţinere. Eram, de altfel, întrebaţi mereu dacă ne este bine, dacă simţim dureri, dacă avem întrebări sau dorinţe de exprimat. A fost o noapte în care nu puteam să dorm, dar în care mi-am umplut timpul urmărindu-l pe acest tînăr minunat. Dimineaţă, a dispărut, tot discret cum fusese toată noaptea. Am vurt să aflu cum îl cheamă. „Nu ştiu”, mi s-a spus, „Parcă Dorin”. Nu cred să mai fi văzut vreodată un om care să robotească atît de calm şi de eficient pe parcursul unei nopţi întregi. M-am bucurat că nu avusesem somn şi că astfel am putut fi martorul profesionalismului în acţiune în materie de susţinere în recuperare postoperatorie.
Pe holuri, este permanent un du-te-vino de paşi, de mese mobile cu diverse destinaţii (unele sînt ca un fel de stand de lucru pentru medici şi surori, cu instrumente, materiale sanitare, mănuşi şi coşuri speciale de colectare (selectivă!) a deşeurilor, altele sînt pentru transportul hranei la saloane, iar o altă categorie este cea a cărucioarelor cu instrumente şi substanţe pentru curăţenie şi pentru dezinfecţie). Aşa se face că pacienţii sînt în permanenţă în atenţia personalului clinicii, de la profesori, la personalul de îngrijire, iar modul în care se petrec toate îţi dezvăluie o strategie managerială de cea mai bună clasă. Nimeni nu stă nici o clipă şi totul se desfăşoară într-o curgere naturală, lină şi eficientă. Pacienţii nu rătăcesc prin spital în căutarea vreunui serviciu: infirmieri atenţi şi binevoitori te preiau de la „Internări” şi te conduc la „Recoltări pentru analize”, pentru ca mai apoi să te preia alţii şi să te conducă la Radiografie pulmonară sau la CT ori RMN, pentru ca, în final să fii condus la salon. De acolo, vei fi condus tot de infirmieri la Sala de operaţie şi apoi transferat la secţia de ATI şi, în fine, din nou în salon. Rezultatele investigaţiilor au un traseu bine stabilit, aşa că ajung la chirurgi, pe trasee interne bine protejate şi atent gîndite. Toată lumea ştie cînd şi unde să intervină (există şi un sistem de comunicaţie pentru asigurarea comunicării interne), toată lumea se poartă cu profesionalism, dar şi cu o blîndeţe binevenită, cu răbdare şi cu înţelegere pentru starea pacienţilor.
Nimeni nu poate fi bucuros că a ajuns la spital, dar poţi fi bucuros că experienţa aceasta, oricît de traumatizantă ar fi prin însăşi natura ei, devine suportabilă şi chiar poate înregistra momente plăcute acolo unde specialişti de primă mînă se oferă întrutotul actului de îngrijire a pacienţilor. Desigur, asta presupune dăruire de sine, sacrificiu pe altarul profesiei, empatie pentru pacienţi, excelenţă profesională. Or, în expresia ei zilnică, excelenţa presupune şi o hărnicie ieşită din comun şi asta mă face să reiau spusele femeii evocate la început, păstrînd şi nota de uluire din vocea ei: „Aici, TOATĂ lumea munceşte TOT timpul !”.
Dan Stoica
Pacient la IRO Iaşi, la vremea Paştelui
PS: Au fost şi costuri. 10 RON, coplată. Mai scump a fost taxiul.
Si am o intrebare pt dl jurnalist: Cine a inchis inchisoarea aia si a eliberat toti detinuti politici ? Probabil ca nu voi primi niciodata raspuns !
Este nevoie să conștientizăm faptul că pe copilașii de grădiniță de astăzi, atâția câți mai sunt, nu trebuie să-i ducem de mână, încolonați, la defilări în fața puternicilor zilei. Este imoral și total dăunător pentru caracterul lor de cetățeni de mâine. Mai bine să îi ducem la proteste contra acelora care ne umilesc zi de zi și care fac din viitorul acestor copii o variabilă extrem de dureroasă.
Ce să mai zicem despre ”educatorii” care le spun copiilor către cine trebuie să zâmbească sau/și să fluture stegulețul, când să facă tumbe, etc.
Fenomenul Pitești a dobândit în zilele actualei guvernări, o nouă replică de o perfidie incredibilă.
Acești indivizi ar trebui să populeze camerele de interogatorii și sălile de judecată și în niciun caz, Guvernul sau alte entități politico-administrative!