Foto: Facebook Primăria Pitești
Eram în clasa a cincea când școala m-a trimis să-i dau flori Tovarășei. Era imediat după Brașov '87, în anii cei mai negri ai foametei ceaușiste, care i-a scos pe muncitorii de la Steagu Roșu în stradă la protest. După un an, timp în care capii revoltei au fost arestați, iradiați și apoi împrăștiați prin toate colțurile țării unde au murit de cancere premature, Tovarășii, El și Ea, au venit la Steagu Roșu să arate țării că la Brașov e liniște. De teama unor situații neprevăzute, județeana de partid a dat ordin ca muncitorii să fie închiși în hale, iar în locul lor au fost aduși aprozariștii loiali din tot orașul, pe care i-au îmbrăcat în halate albastre și i-au scos la „Ura, ura”.
Noi, pionierii și șoimii patriei, trebuia să dăm flori. Fuseserăm selectați după rezultatele la olimpiadele școlare și eram tare mândri de onoarea care ni se făcea de a reprezenta orașul. Cu o seară înainte, părinții ne-au adus la Partid, unde ni s-a făcut un minuțios examen medical și ni s-au tăiat unghiile.
A doua zi, la ora 7 dimineața eram depuși curați și apretați într-o hală. S-au închis ușile și ni s-a dat un text să-l memorăm. Fetele pentru Tovarășu, băieții pentru Tovarășa. „Tovarășă Elena Ceaușescu, pentru dragostea pe care o purtați copiilor acestei țări, primiți acest buchet de flori”. Atât. Nicio pasăre măiastră, niciun policandru de cristal, nicio aripă în zbor, nicio expresie din caietul de cuvinte frumoase pe care pionierii acelor timpuri le notau conștiincios la orele de română. Am tot mormăit textul până la 12 și ceva, când șoimii patriei au început să miorlăie. Noi, pionierii, căliți în lupte de careu și cozi la alimentara, ne-am abținut, dar șoimii voiau la pipi. A urmat o chirăială generalizată, care s-a auzit până la cadrele superioare. O tovarășă (Cebuca parcă îi zicea... Tovarășa Cebuca) a dat dispoziție ca pionierii și șoimii care vor la toaletă să fie duși, dar, ca pedeapsă, să fie puși mai la coadă în momentul înmânării florilor.
Pe la 5 după amiaza au venit și Tovarășii. Famelici cum eram, nemâncați toată ziua, ne-au pus la o ușoară înviorare și ne-au pus să ne pișcăm de obraz între noi, ca să părem rumeni și îmbujorați. M-au pus al doilea în rândul pentru băieți, în spatele unuia mai înalt. Ne-au dat câte un buchețoi de flori și ne-au scos încolonați din hală. Era ca la coadă la aprozar, nu vedeam nimic în față, nu știam cât mai am până ajung sau dacă mai prind. Nu știu cum m-am trezit față în față cu Tovarășa. Am îngânat poezela cu ochii în pământ, am întins florile și am dat să plec. Atunci s-a întâmplat ceva neașteptat. Tovarășa și-a întins mâinile spre fața mea. Mâini?! Niște gheare de gheonoaie. Mi-am ridicat privirea și am înmărmurit. Zâna bună, mama caldă din poeziile de la școală și din pozele din revista „Cutezătorii” era... urâtă. Îi priveam oarecum fascinat petele de bătrânețe de pe față și mă întrebam probabil cine a răpit-o pe Tovarășa Elena Ceaușescu și a adus-o pe această arătare în loc. A vrut să mă pupe și m-am ferit.
Dacă mă prindea Revoluția mai copt, aș fi putut fi și eu un dizident, așa... „Ăla care nu s-a lăsat pupat de Tovarășa”. Aș fi primit medalii, scutiri de taxe și spații comerciale. Așa, am fost doar unul dintre zecile de mii de pionieri și de șoimi ai patriei scoși la defilare. Generații întregi de copii de la bloc, duși de profesorii lor la munci agricole și la Cântarea României. Primul șoc pe care l-am avut la școală apoi, în 1989, a fost că toți profesorii care cu câteva zile înainte fuseseră cu Tovarășul în gură, acum erau cu libertatea, cu democrația, cu anticomunismul. Curând aveam să-mi dau seama că așa era și în afara școlii: ăia care aplaudaseră până-și înroșiseră palmele erau acum mari revoluționari. Dopuleț, proful care ne preda în trimestrul unu „Constituție”, unde învățam despre cum va birui comunismul în lume, a fost pus în trimestrul doi să ne predea o materie nouă numită „Democrație” (chiar așa i-au zis). Așa mi-am petrecut eu sfârșitul lumii vechi și începutul lumii noi.
Mi-am adus aminte de această poveste în timp ce priveam mai devreme imaginile de la Pitești. Uitându-mă la toți acei copii de școală primară și de grădiniță, scoși de profesorii lor la defilare în cinstea politicienilor de la conducerea județului și a țării, m-a încercat un sentiment de milă și de melancolie. Și atunci, la Steagu Roșu, și acum, la Pitești, cei mai entuziaști în a-și arăta recunoștința și bucuria de a trăi în Republica Socialistă România erau nu muncitorii, ci profesorii. Dacă atunci, în comunism, părinții noștri erau prea speriați să pună întrebări, acum, în libertate, s-ar cuveni ca părinții care socotesc că ceva nu este în regulă cu aceste imagini să-i ia la întrebări pe dascălii copiilor lor. Asta ca să nu ajungă în scurt timp să dea salutul pionieresc în fața tabloului în două urechi și o mustață. Poate că unii o vor face, deși nu trag prea multă nădejde. 30 de ani o bună parte dintre concetățenii noștri nu au făcut altceva decât să aștepte cu flori și cu palmele unite în aplauze venirea Tovarășilor.
Notă: Fenomenul Pitești a fost un experiment criminal de lichidare a memoriei și a gândirii, în scopul transformării victimelor în călăi și a creării omului nou. A fost una dintre cele mai crude agresiuni împotriva umanității, la începuturile instalării comunismului în România. Exterminarea fizică a unei întregi generații de intelectuali și îngenuncherea elitelor au permis dictaturii comuniste să deschidă un vast șantier de inginerie socială la capătul căruia a creat omul care aplaudă, docil, complice și manipulabil. Vedem și astăzi, la aproape 30 de ani de la Revoluție, că poți să scoți omul din comunism, dar este foarte greu să scoți comunismul din om.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Iata raspunsul la problemele invatamantului din Romania .La ASE profesorul care preda la greu ECONOMIA CENTRALIZATA a predat dupa '90 ECONOMIA DE PIATA.
Reformele in invatamant au fost facute de Andronescu (PSD) si Marga (CDR) ,acesta nemaiavand loc la PSD(erau prea multi comunisti-securisti) si a fost trimis la CDR,doi oameni fara viziune si simt practic.
Sa traim bine!
Zi după zi, cu fiecare gafă și moment penibil, pare că parcurgem un manual despre cum se prăbușește un partid de origine comunistă în ochii unei țări întregi.
Într-o țară care a parcurs decenii de comunism și sute de spectacole de tip "Cântarea României", să ajungi în 2018 să organizezi astfel de manifestări grotești pentru un prim-ministru? Jenant pentru PSD si pentru toți cei implicați - inclusiv profesorii, directorii și inspectorii ISJ Argeș.
- La canal ?
- La balamunc ?
Unde e spirutul Regelui Mihai ?
Ingropat la Curtea de Arges ?
Unde sunt Mortii de la Colectiv ?
Nu au ajuns in Rai pana acum ?
Au plecat cu OBB-ul ?
Nu cotizez la Casa Voastra de Fomisti !
Decat sa retraiesc anii '80, il inventez pe Dumnezeu, daca l-au ingropat si pe asta !
Romania a uitat sa rada. Cand eram pionier aveam glume bune cu Ceasca !
În anii 50 ai veacului trecut, în România, propaganda sovietică ne informa că marile descoperiri ale științei au fost făcute de savanții sovietici. Acolo unde notorietatea savantului occidental era însă prea mare și gogoașa minciunii ar fi fost mult prea dospită, se apela la un subterfugiu, zicându-se că, "în paralel", a lucrat și un savant rus la aceeași invenție cu savantul occidental ! Pe cale de consecință și conștienți de diversiunea sovietică, românii au inventat și ei bancuri pe acest domeniu al minciunii și diversiunii. Iată unul !
Se zice că ocazia unei vizite a fizicianului italian Marconi la Sanct Petersburg, i-a oferit prilejul de a cunoaște o rusoaică frumoasă foc, de care s-a îndrăgostit fulgerător. Cu totul întâmplător, aceasta era soția faimosului "savant" sovietic, Popov. După mai multe reprize de amor juvenil, Marconi a găsit de cuviință, ca la plecare, să-i lase amintire iubitei, un telegraf fără fir, pentru a cărui Invenție tocmai primise premiul Nobel. Prin intermediul telegrafului, amorezii stabiliseră o oră anume, în fiecare seară, când să schimbe șoapte de iubire. Zis și făcut ! Lucrurile apucaseră pe făgașul normal până când, într-o friguroasă seară de iarnă, Popov, sosește intempestiv la domiciliu și dându-și șuba încărcată de zăpadă jos, aude voci în buduarul soției sale. Măcinat de o mai veche bănuială, fără să bată la ușă, Popov trântește ușa de perete, convins fiind că-și va prinde soața în flagrant. Aceasta, cu o iuțeală de mână demnă de un prestigiditator, ascunde telegraful sub plapumă. Popov, orbit de furie, apucă plapuma de un colț, și, cu o mișcare bruscă o dă la o parte, dezvelindu-și soția și odată cu ea și telegraful. Istoria nu ne spune cum s-a terminat căsnicia celor doi,
mulțumindu-se să consemneze doar faptul că Popov a descoperit, mă rog, a dezvelit, telegraful.