Popescu s-ar fi înfundat într-o public house, ca să se adape cu Writers` Tears până când podeaua cârciumii se face străvezie și se văd îngerii pământului dând încet din aripi. Whiskeyul ăsta dumnezeiesc nu se cheamă degeaba lacrimile scriitorilor, l-au iubit Beckett, Joyce, Bram Stoker și Yeats. Era Sfântul Duh în Whiskey Bible a lui Murray.
Dar nu prea mergea, că era în delegație oficială. Pe cale de consecință, se uita cu jind la cei care dădeau mână cu mână, de la tuleie, la barbă albă, ca să se facă mangă. Nu erau numai irlandezi, veneau din toată lumea să bea în Dublin whiskey și stout, berea neagră a Irlandei. Pentru bere, la ieșirea din așezământ erau niște țevi retezate, îngropate în pământ – în ele te puteai pișa de urgență. Incorecte politic față de femei, care absorbeau și dânsele năprasnic.
Așa că s-a îndreptat cuminte către pajiștea castelului unde lordul, tiarna în gaelică, dădea o recepție masivă. Fusese pe aici și Bill Clinton, după cum arătau pozele uriașe cu el și cu tiarna, de pe zidul castelului. Ieri, Popescu avusese bafta să bea o bere la bufet și să schimbe niște vorbe cu dublinerul Bono, invitat, nu să cânte, ci să țină o cuvântare, la Congresul Mondial al Ziarelor. Popescu a aflat o chestie tare: Bono era născut din tată catolic și mamă protestantă. A întrebat de conflicte religioase în România – Popescu i-a răspus că n-avem, doar niscai interetnice, rare și alea.
Acum, l-a tamponat o damă pistruiată care turuia italo-englezește fără să respire, zicea că și ea e ziaristă, din Torino. Un sfert de ceas s-a străduit Popescu să scape de făptură și n-a reușit decât refugiindu-se la toaletă.
Când s-a întors pe pajiște, ca să plimbe de colo-colo un gin tonic, începuse să se însereze. Se aprinseseră tot felul de lampioane colorate, lumina era domoală, chipurile nu se mai distingeau atât de clar. În difuzoare, la decibeli decenți, Balada lui Ronnie Drew.
Vocea a venit de nicăieri, dar era ciudat de familiară, parcă relua o conversație întreruptă nu demult. „Cum te cheamă și de unde ești?” You poate să însemne și dumneavoastră, dar tonul era de pertu. Fără asprime, chiar prietenos. În România, Popescu ar fi răspuns: „De-acolo unde n-am păscut porcii împreună”. Aici, în Țara Verde, Popescu l-a măsurat pe ins, părea irlandez după vorbă și înfățișare, nu prea înalt, slăbuț, palid, cu chică arămie, ca berea. „Mă cheamă Popescu, sunt din România”, „Oh, yes, Romania, Ceaucescu, Nadia...”. De Hagi n-a zis nimic, deși irlandezii sunt microbiști. „De ce ești aici, Popsky?”. I-am explicat. „Jurnalist? Bun, e foarte bine, Popsky”.
De ce era foarte bine? Popescu avea să priceapă nu după multă vreme. Sau, de fapt, să nu priceapă.
Pale Ale a început să vorbească relaxat, curgător, prea curgător, zâmbind cam o dată la zece secunde. Relata despre viața și familia lui din Dublin. Avea trei copii, doi băieți și o fată. Avocat de meserie. Paria la cursele de ogari. Catolic practicant, mergea regulat la biserică. De fumat, fuma, de băut, nu bea. Într-adevăr, se sprijinea într-un pahar cu suc de roșii. Dar, cine știe, în sucul ăla putea fi și niște tărie.
Popescu a oftat. Vorbeți din ăștia, care livrau neîntrebați informații despre ei, cu aerul că-ți fac o favoare, îl acostau și acasă, nu era nevoie să vină până-n Dublin pentru asta. A încercat să se extragă iar cu toaleta.
Pale Ale i-a pus mâna pe umăr tot prietenos, dar cu o apăsare fermă, ca să-l țină pe loc. A continuat să vorbească, pe același ton de pălăvrăgeală.
Spunea că se duce periodic în Ulster, mai cu seamă în Belfast, sub o identitate falsă. Acolo execută niște ordine. I se comunică numele persoanei și pedeapsa pe care trebuie s-o aplice. Respectivului i se transmite să vină într-un anume loc sau să aștepte acasă, la o anumită oră. Poate să fie vorba de adolescenți dintr-o comunitate catolică, care negustoresc droguri. Sau de inși care agresează sexual copii. Sau de homosexuali. Aceștia sunt bătuți cu bâte de baseball, răngi, pari cu cuie, pietre, mai departe ori mai aproape de pragul morții, după caz. Sau sunt supuși la ceea ce se cheamă kneecapping, gloanțe trase în spatele rotulei, după ce sunt culcați pe burtă. Sau în alte încheieturi. Sau în țesuturi moi, cu gloanțe având viteză redusă, prin micșorarea cantității de pulbere din cartuș. Maximul procedeului este six pack, adică gloanțe în coate, șolduri și genunchi, rezervat de regulă celor care toarnă la britanici sau la protestanți unioniști. Pot să moară prin hemoragie sau nu. Tot un procedeu 50-50, paralizie sau nu, este glonțul la baza coloanei vertebrale, spre noadă...Nivelul următor: crucificarea informatorului pe gardul propriei case, căreia i se dă foc. Sau, mai civilizat, un glonț în ceafă de la bun început.
Pale Ale e atât de tehnic și sistematic în expunere, ca un profesor la curs, încât lui Popescu i se urcă un nod în gât. Îi vine să-l întrebe cum de acceptă victimele să se prezinte de bună voie la osândă. Și dacă protestanții au și ei instituția asta a pedepsitorului public, a mâinii lui Dumnezeu. Dar pur și simplu nu e în stare să-l întrerupă. Și nici să nu-l creadă pe irishmanul ăsta nebăutor.
La un moment dat, Pale Ale încetează brusc cu vorbitul, ca o înregistrare oprită cu STOP și se îndepărtează în luminile pajiștii. Un gând îi mai traversează mintea lui Popsky: de ce l-a ales pe el?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
