Patrimoniul național de carte în putrezire, bibliotecile desființate, bibliotecarii umiliți, iar fostul sediu al Bibliotecii Naționale - transformat în restaurant. Imaginea tragică a culturii românești de azi

foto Inquam Photos / George Călin 

Nu există om cult, în adevăratul înţeles al cuvântului, care să nu-şi dea seama de însemnătatea pe care o au bibliotecile publice, nu numai pentru progresul ştiinţific în genere, ci şi pentru ducaţiunea morală şi intelectuală a unui popor. Şi prin biblioteci publice nu trebuie a se înţelege numai bibliotecile savante, adică cele care sunt alipite pe lângă universităţi sau pe lângă societăţile ştiinţifice, ci toate bibliotecile, începând cu cele pomenite şi până la modestele cabinete de lectură şi depozite de cărţi – Nerva Hodoș*

Restricțiile care vin acum peste sectorul Cultură mă fac să mă gândesc din nou la Carte, Biblioteci, Educație.

Cum, domnule, din nou linșăm cultura?! Pentru că este o ucidere prin linșaj.

Cultura este singura avere sigură a unui popor. Desființată? Din nou?

Reducerea numărului de biblioteci sau anularea acelui coeficient minuscul dat bibliotecarilor care lucrează cu cartea îmbâcsită în ani de zile din chiar neglijența guvernanților cărora nu le-a păsat, acum, din nou, să loviți în bibliotecari, singurii care trebuie să oblojească cărți și biblioteci deopotrivă nu numai de natură, ci chiar de oameni?!

“Adevărata cultură nu constă în acumularea de cunoștințe, ci în capacitatea de a le aplica în viața de zi cu zi”. Cum le aplică guvernanții noștri? Prin dărâmare?

Am scris de multe ori despre Biblioteca Națională a României, considerând-o ca bibliotecă a tuturor românilor. Am scris cu o mare durere pentru tot ce se întâmpla în Biblioteca noastră Națională, în special după decembrie 1989.

Toate conducerile României de după 1990 au pus Cultura la index. Aici nu erau bani niciodată. Construcția noului sediu adecvat Bibliotecii Naționale a durat peste 20 de ani după decembrie 1989, deși clădirea dedicată Bibliotecii era aproape gata atunci și se prevedea inaugurarea noului sediu în vara anului 1990.

Pe frontispiciul clădirii, sub numele Biblioteca Națională era trecut și anul 1990.

Cred că pentru o educație corectă, Biblioteca joacă un rol major. Citesc cu indignare că deja statisticile arată că în România se citește cel mai puțin față de toate țările europene. În România să se citească puțin? De necrezut! În România erau întotdeauna cozi la librăriile unde scriitorii români își lansau cărțile sau unde apăreau re-re-tipăriri de cărți românești și străine. În România, bibliotecile au fost întotdeauna pline de cititori, de toate vârstele, de toate profesiile, toți, doritori de cunoaștere. În anii '70-'80 în BCS – actuala BNaR se formau cozi pentru obținerea unui loc în sălile de lectură chiar de la parter, de la garderoba bibliotecii... Am prins perioadele acelea. Bibliotecile erau pline, chiar dacă românii și cumpărau multe cărți.

Acum, cu noile restricții, desființarea de biblioteci, majorarea TVA la cărți este cu adevărat o crimă adusă Culturii în România. Se va citi și mai puțin. România, coada Europei și la citit și la cumpărat cărți. Este o mare rușine pentru România. Nu merită românii să treacă prin așa ceva. Nu credeam să se repete situația prin care a trecut România odată cu reducerile pe care le făcuse fostul președinte Băsescu. Restricțiile trecute par blânde față de ceea ce se întâmplă acum. Prin aceste restricții este lovită educația copiilor noștri. Ce nu faci astăzi, este deja pierdut. Comasări de școli, creșteri de norme didactice, tăieri de burse, desființarea de biblioteci, majorarea prețurilor biletelor la teatre, muzee, expoziții etc. Toate acestea sunt crime împotriva poporului român. La educație să fie restricții?! Încă de pe timpul comunismului se spunea că dacă avem un învățământ bun, vom avea și oameni deștepți și nu va mai fi nevoie să cerșim în Vest, pe la alții, tehnică nouă, o vom realiza noi, în țara noastră, cu oamenii școliți în România.

Învățământul, o școală bună, împreună cu Biblioteca, sunt factori care se completează reciproc. Învățământul fără Bibliotecă este insuficient.

Biblioteca este importantă în educația copiilor, elevilor, mai târziu, a studenților… Ideea de Bibliotecă inoculată copiilor de micuți niciodată nu va fi uitată.

Biblioteca alături de un bun învățământ creează generații sănătoase intelectual.

Elevii pot fi o asigurare pentru viitorul de după viitorul imediat, care se pare că este mai mult decât sumbru…

Bine educați, școliți de profesori care ei înșiși au frecventat Biblioteca pentru formarea lor, îndemnându-și proprii elevi sa aibă cunoștințe solide, acumulate prin studiu personal și serios pe care ți-l oferă Biblioteca, numai așa apar valorile unei națiuni.

Biblioteca, adică documentație serioasă, consultarea a tomuri de cărți și nu repede, repede pe Internet și Wikipedia... De luat aminte:

„Google este simbolul găsirii fără căutare” (Andrei Pleșu).

Familia, morala, religia, cuvinte uitate și neglijate după decembrie 1989 sunt atât de necesare astăzi. Însă, la baza acestora toate stă educația care nu este rezolvată decât printr-un învățământ serios care nu se poate realiza fără carte. Biblioteca este ”sufletul” învățământului. Nu este posibil ca un elev de clasa a XII-a care vine la BNaR să spună că nu-l interesează Biblioteca, ci numai diversele festivități care au loc aici. Asta și pentru că în rest nu a găsit nimic din ce căutat!? Să audă așa ceva un director de bibliotecă, rapid ar trebui să se gândească la ce lipsește sau la ce-i de făcut? Altfel, care ar fi interesul directorilor? Doar ”scaunul” de director?

*

Cu ideea de bibliotecă, de templu al moştenirii culturale, elevul ar trebui să fie învățat încă din clasele mici dacă nu, măcar din cele gimnaziale. Aceasta nu înseamnă cântece și jocuri în sediul Bibliotecii Naționale, ci vizitarea sălilor de lectură, îndemnul pentru citit, ce a însemnat Biblioteca de-a lungul anilor, rolul Bibliotecii în viață, care este deosebirea dintre o bibliotecă și o Bibliotecă Națională... Neagu Djuvara spunea că se simte cel mai fericit într-o bibliotecă. Asta trebuie să ne spună și copiii care vin la Bibliotecă... că se simt fericiți aici.

Biblioteca = templu al moştenirii culturale. Eu ador această denumire pentru Bibliotecă!

Cu peste cincizeci de ani în urmă mergeam săptămânal la biblioteca de cartier (zona Calea Moșilor – intersecție cu strada Eminescu) și împrumutam cărți pe care le luam într-o plasă, nu aveam rucsac sau o geantă atât de mare. În prima clasă de liceu, profesoara mea de limba română ne-a cerut imperios să avem DLRM - Dicționarul Limbii Române Moderne = DEX de astăzi, pe masa de lucru, acasă și să-l folosim pentru orice materie, nu numai pentru limba română. Va face ea verificările, așa cum știa numai ea și ne va prinde dacă o mințim… Cât mi-a folosit acest îndemn!

Bineînțeles că astăzi ideea de bibliotecă este la fel de importantă, cu tot ceea ce este ea astăzi, nu numai cu cartea tipărită.

Dacă ar fi așa, nu ar exista rezultatele de astăzi atât de proaste la învățătură, atât la elevi, cât si la studenți. Nu ne-am întâlni cu tineri care termină liceul și nu pot lega două fraze, sau după fiecare două cuvinte bagă câte un OK … Din păcate se vede lipsa Bibliotecii și la profesorii care își dau diverse grade și nu obțin nici nota minimă. Dezastru!

Dar cum va fi după toate aceste restricții?

Am mai întâlnit o situație în care un elev de clasa a XII-a nu știa unde se găsește Biblioteca Națională, iar profesorii lui nu i-au pomenit niciodată de vreo Bibliotecă, deși deseori el si colegii lui se văitau că nu au cărți, că nu găsesc decât pe Internet s.a.m.d.

Scriam altundeva o idee care nu-mi aparține, dar este foarte, foarte bună:

”un popor mic trebuie să aibă cât de mulți indivizi instruiți… pentru că singurul „vaccin” contra spiritului cocalar, mentalitatea în-manelizaților care ne cuprinde ca un jeg național, infectând totul - râul, ramul din România, care nu ne mai sunt prieteni, se pare, ci doar dușmani, fiind astfel murdărite - se prepară numai în școli, cu un învățământ serios. Biblioteca, fiind baza unui învățământ de calitate. Desigur și prin intermediul unor profesori exemplari care la rândul lor ar trebui să fie foarte școliți. Ar fi de dorit includerea în CV-uri a unor ”dovezi ștampilate” de frecventare a bibliotecilor publice, dincolo de profesie … Altfel acționează în procesul muncii, dar și în procesul civic, electoral, social, familial, cetățeanul în-bibliotecărit… 

Atunci nu ne-am mai mira de cum votează poporul”. (Theodor Constantinescu).

Mă întrebam acum vreo 10 ani și scriam prin articolele mele din on-line dacă Biblioteca Naţională a României este complet funcţională astăzi?! Misiunea Bibliotecii Naţionale „identificarea, dezvoltarea, organizarea, conservarea, cercetarea, comunicarea şi punerea în valoare a patrimoniului documentar naţional” era/este îndeplinită ? Categoric, nu! Nici atunci și nici acum din moment ce Biblioteca Naţională nu-şi onorează funcţiile ei de bază, adică: Nu conservă... şi nu pune în valoare tot patrimoniul de documente. Dacă „misiunea” (afişată pe site –BNaR) este „identificarea, dezvoltarea, organizarea, conservarea, cercetarea, comunicarea şi punerea în valoare a patrimoniului documentar naţional” şi mare parte din publicaţiile ei sunt blocate, stivuite, fără cote, fără inventariere, fără a fi conservate, fără a li se cunoaşte numărul exact, se poate, oare, spune că Biblioteca Naţională este complet funcţională, când principala ei activitate este neîndeplinită de zeci de ani şi ceea ce este și mai grav tot în zeci de ani nici nu se spune adevărul despre cum se face conservarea, restaurarea publicaţiilor ei?

Free Miorița cu Proiectul de reabilitare a publicațiilor distruse în ani a apărut în anul 2022.

Era un director care în orice discurs vorbea despre o funcție ”patrimonială” a BNaR, nu uita despre asta niciodată, pronunțând cuvântul pa-tri-mo-ni-a-lă cu gura plină, cu atâta emfază că orice adunare aplauda frenetic, iar noi toți angajații știind cum e cu patrimoniul scris care zăcea pe podea, ne gândeam dacă ea, această dâră chiar credea despre importanța funcției ”patrimonială” sau își bătea joc pentru că știa că nimeni nu îndrăznea să o contrazică sau să o întrebe concret cum era cu funcția patrimonială. Câțiva oameni valoroși au fost puși la index de către acest personaj funebru, contrazis, totuși, dar mult prea rar. Funcția patrimonială pentru BNaR a existat în zeci de ani numai în vorbe, pe hârtie, chiar și astăzi este la fel din moment ce sunt publicații care stau stivuite, sub lacăt. A nu vorbi niciodată, tu, ca director, a se înțelege, ni-cio-da-tă nu ai vorbit, nici măcar din anul 2012 de când BNaR avea un nou sediu, despre milioanele de publicații care stăteau stivuite, de conservare nici nu putea fi vorba și tu îi dai zor cu funcția patrimonială, pentru că îți place cum sună cuvântul, asta este un sacrilegiu!

*Nerva Hodoș (1869-1913, n. Baia de Cris, județul Hunedoara). Istoric si bibliograf român. A contribuit la modernizarea Bibliotecii Academiei. A elaborat în colaborare cu Ioan Bianu "Bibliografia românească veche" și împreună cu Al. Sadi-Ionescu "Publicațiunile periodice românești", participând la realizarea colecției de documente Hurmuzaki.

Cam așa erau publicațiile BNaR și vorbeam despre funcția PA - TRI - MO - NI - Á – LE

Free Miorița – ”o mișcare de acțiune și de eliberare a minților de fatalismul mioritic”.

Domnul Iulian Angheluță, fondatorul Asociației Free Miorița, dar și inițiatorul proiectului Memoria Națională - o acțiune de care mulți s-au îndoit, merită felicitările noastre, ale tuturor românilor. În sfârșit, în sfârșit! Spun că în sfârșit pentru că eu, bibliotecar cu state vechi în Biblioteca Națională de cel puțin 20 de ani am scris, am vorbit, am făcut memorii, am fost în audiențe pe la mai marii din Cultura română și nicio mărime (toți erau micimi, numai eu voiam să cred că erau mari) nu a făcut ceva în direcția salvării milioanelor de publicații stivuite, distruse. Nimeni, nimeni nu auzea strigătul meu disperat despre patrimoniul scris al României care se degrada de la zi la zi.

Scriam mai abitir după anul 2000 ”despre un Proiect național de rezolvare a milioanelor de publicaţii ale Bibliotecii Naţionale a României, care zac neprelucrate, fără acte de înregistrare şi inventariere. Este realizabil acest Proiect de prelucrare al publicaţiilor BNaR, fie cu fonduri UE, fie prin contribuţia unor bogaţi ai României, fie printr-o colectă publică. Numai să se vrea. Trebuie un efort național! Altfel, se va amâna, de la un Guvern la altul și se va pierde patrimoniul scris la României. Le-am spus tuturor miniştrilor din cultură, de după anul 1996, le-am prezentat situaţia. De regulă, nici un răspuns. Dacă, totuşi, mi se răspundea, „nisiparii” (cei care stau pitiţi prin ministere de zeci de ani, „turnând nisip la roţile” României) Ministerului Culturii Române vegheau şi primeam un răspuns de formă, „dictat” de conducerea BNaR. Niciodată, nici un răspuns concret, pe puncte, la problemele semnalate de mine. La fel şi politicienii, parlamentarii, diverşi oameni de cultură cărora m-am adresat”.

Mi-au apărut câteva articole prin on-line, dar nu s-a întreprins nimic pentru verificarea spuselor mele, despre rezolvare, nici atât. Parcă nimeni nu citise, numai comentariile bieților români erau atât de corecte. Dar, ce folos... era să uit, mi-am atras doar oprobriul directorilor mei care mi-au făcut viața un infern în ultimii ani de muncă în Biblioteca Națională a României. Și asta pentru că am arătat ce se întâmplă și ce este rău pentru Biblioteca noastră Națională! Repet, de prin anul 1995 tot spun, scriu, cer ajutorul. Singură am făcut-o. Ajutată doar de familie. Numai datorită activității mele profesionale fără cusur, directorii nu au putut face mai mult. Aceasta și datorită șefei mele din serviciul în care lucram, Mioara Stăncescu. Ea era periodic chemată la Direcție, era îndemnată să îmi facă referat?! De fiecare dată ea a refuzat cu argumente și demnitate. Așa am scăpat... Unii colegi nesupuși conducerii mă înțelegeau, totuși toți tăceau de frica pierderii postului lor, dar și a unei vieți liniștite. Parcă era o politică nescrisă, toți știau ceva dar nici unul nu vorbea. NIMENI nu spunea nimic cu voce tare. Nimeni nu vorbea despre situația dezastruoasă a instituției lor, nici șefi, nici cei fără funcții. Cuvintele mele erau ca într-un SF și eu tot de pe acolo...

Mi-ar fi plăcut ca Free Miorița, apucându-se de această măreață lucrare, să amintească numele meu, fiind singura persoană care am vorbit, am scris despre o situație de nepermis dintr-o instituție de cultură din România. Aceasta cu vreo 20 de ani înainte de punerea în aplicare a Proiectului de recondiționare a Patrimoniului scris din BNaR început în anul 2022... ”În parteneriat cu Biblioteca Naţională a României am demarat proiectul de restituire și reactivare a fondurilor de cărți și periodice destructurate din colecțiile acesteia. Aceste fonduri „destructurate”, formate din periodice și cărți editate în mare parte în secolul XX, au fost mult timp ținute în depozite blocate și neorganizate, din cauza lipsei de spațiu și de resurse umane și materiale” – Free Miorița. Nu numai din lipsă de spațiu, dar și dintr-o mare neglijență, cel puțin, după anul 2012 cu un nou sediu al BNaR. Deci de vreo 10 ani și de vreo 20 de ani de când tot scriu eu despre situație. De asemenea, este greșit să spui că cele mai multe ”destructurate” sunt din secolul 20. În primul rând pentru că nu ați văzut toate milioanele și atunci cum puteți să spuneți așa și apoi eu am văzut/zărit ani vechi, de pe la 1800 și ceva. Un Monitor oficial de pe vremea lui Carol I, ars și ferfenițit după focul din mai 2007.

Oare cei de la Free Miorița nu au citit intervențiile mele din presă pe această temă? Oare cum au ajuns cei de la Free Miorița să realizeze dezastrul publicațiilor din Biblioteca Națională? Sigur era frumos și corect ca foștii mei colegi să amintească numele meu. Dar de ce ar fi făcut-o, pentru că atunci se ridica altă întrebare: ”dar, voi, ceilalți unde ați fost?!” Puteau răspunde ca mulți tăceau ca să nu-i supere pe directori, iar ceilalți și mai mulți tăceau de frică. Sintagma pe care o promovează acum Free Miorița: ”Când statul nu poate…putem noi” este frumoasă, dar când este vorba de un proiect de importanță națională, statul trebuie să se implice. Entuziasmul celor de la Free Miorița nu ajută la volumul de muncă imens, de zeci de ani în care cine știe câte din publicații se vor mai putea recupera... De reținut și să nu se uite că bibliotecarii, în ani de zile de lucrat cu Cartea, în mod obișnuit și tot au căpătat diverse boli de piele, plămâni, probleme cu ochii, sau altele... Dar lucrând zi de zi cu aceste publicații atât de infectate se poate deduce câte boli vor dobândi bibliotecarii pentru toată viața?! Nici o leafă nu va fi prea mare! Nici un spor nu răsplătește pe bibliotecarii care lucrează în asemenea condiții. Când aud de voluntariat, desigur mă bucură, în toate vremurile au fost entuziaști, dar acum, în această situație când e vorba de patrimoniul scris al României?! Aceste publicații care fac parte din memoria culturală scrisă a românilor au stat peste 60 de ani în stive și de cele mai multe ori în imobile total neadecvate.

Astfel, pe perioade: 1955 – 1989 = 34 ani; 1990 – 2012 = 22 ani; 2012 – 2022 = 10 ani!

Eu spun de prin 1995, mai abitir după 2002, dar odată cu existența noului sediu al BNaR, de după aprilie 2012 trebuia începută refacerea... Este inexplicabilă atâta indiferență.

Directorii BNaR de după 2012 și până în anul 2022, când a venit domnul Iulian Angheluță cu Proiectul, chiar nu au nici o scuză! S-au ocupat de chermeze, întâlniri, petreceri, Festivalul berii... trai neneacă...

Nici un director nu a scris, nu a vorbit, nu a cerut ajutorul pentru destructurate. O singură dată nu au scris, nu au vorbit despre destructurate... Nici unul. Niciodată!

(Oribil cuvânt - destructurate - pentru publicații de patrimoniu! Directorii noștri puteau să se gândească măcar să schimbe denumirea asta deocheată)

De ce nu a fost făcută public niciodată după 1990 situaţia fondurilor Bibliotecii Naţionale de către nici o conducere a Bibliotecii?!

”Destructuratele” sunt cărți, reviste, ziare vechi fără acte financiar contabile, unele sunt chiar din Fondul ”Românica”- urâtă denumire și asta! Este vorba de fondul Documenta Romaniae, adică publicații despre România scrise de străini și apărute în străinătate sau scrieri ale românilor din străinătate, etc.

Da, există și dublete, triplete din publicații românești de după 1950 sau chiar după 1970.

Totul trebuia controlat, verificat și rezolvat. Poate sunt biblioteci interesate în a completa o anumită colecție. Este o muncă titanică care nu ar trebui să fie amânată, iar Guvernul României taie și taie și taie... de unde nu trebuie...

Biblioteca și guvernanții României

“Greșalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se-mpiedică dezvoltarea unei țări întregi și se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.“ - Mihai Eminescu, ”Timpul”– 13 februarie, 1882.

Nu aş fi crezut pentru nimic în lume că, odată ce am sesizat asemenea chestiune, Patrimoniul național de carte în putrezire … nu ar fi de interes pentru întreaga ţară. Să nu fie emisiuni peste emisiuni pe toate canalele TV (apropo un reporter TV mi-a spus că o asemenea emisiune nu ar aduce rating!?) Să nu fie articole peste articole în toate ziarele României. Continuu … până la rezolvare. Nimic, Nimic, în zeci de ani.

Și acum, în loc de o rezolvare, de o grijă mare-mare pentru ”funcția patrimonială!” a Bibliotecii noastre Naționale, Guvernul lasă Biblioteca tot pe ultimul loc. Guvernul nu este interesat... eeee... Bibliotecă, ce ne trebuie când avem Internet - îi auzeam pe mulți... Fără studii serioase, guvernanții noștri nu numai că lasă bibliotecile în paragină, dar se apucă să le și desființeze sau și mai nou li se ia bibliotecarilor acel spor insignifiant pentru lucru cu publicații pline de bacterii. Precis aceștia care hotărăsc soarta bibliotecilor nu au călcat vreodată într-o bibliotecă, iar acum, luând asemenea decizii, măcar de ar avea curiozitatea…

Iată cum sună Inscripția de la Biblioteca Regală din Berlin: „Hrană pentru suflet”/ „Nutrimentum spiritus” /„Food for the soul”. Care ar fi inscripția la Biblioteca Națională a României care nu are nici măcar numele ei pe frontispiciul noului – anul 2012 – sediu, dar să mai fie și o deviză plină de înțelepciune?!

A desființa biblioteci și a nu avea grijă de bibliotecile țării este ceva incalificabil pentru conducătorii țării noastre. În această perioadă de debusolare totală a tuturor românilor, dar în special a tinerilor țării care după 1989 au pierdut noțiuni de bază care să-i ajute: familia, morala, religia, biblioteca, învățământ de calitate, acum, când se pune semnul egal între valori și vip-uri, când Inteligența este confundată cu șmecheria, când a fi onest înseamnă că ești prost este nevoie mai mult ca oricând de biblioteci. Așa cum spuneam, bibliotecile alături de un învățământ de calitate fac o națiune deșteaptă! Nu se dorește aceasta pentru România. Vor urma zile negre cu aceste noi restricții ale noului Guvern al României! Și atunci te întrebi: Cine are în grijă cultura naţională?

Eu, ca și alții de vârsta mea, spun că timpul nu mai are răbdare, pentru noi parcă este o lume necunoscută, nouă și de aceea spun și eu printr-o parafrază, că am obosit.

Am obosit… am mers braţ la braţ cu timpul care mi-a arătat multe lucruri. Unele bune, altele rele. Pe cele bune am învăţat să le preţuiesc, să mă bucur de ele. Pe cele rele am încercat să le schimb, să le îndrept. Degeaba! Nu am reușit. Am fost mereu singură. Rețineți că nu timpul le rezolvă pe toate. Doar oamenii, voi, bibliotecarii, o puteți face pentru salvarea Bibliotecii, a bibliotecilor din România.

(Dacă dați căutare pe Google: ”Vali Constantinescu si Biblioteca Națională” vor apărea toate articolele mele, cu reluări și în alte ziare, dar... degeaba)

Sala Cataloagelor din vechiul sediu al BCS /BNaR

Astăzi fostul sediu al BNaR este un restaurant. Probabil ca asta se dorește: bibliotecile din România să devină restaurante...  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp