sursa foto: Inquam Photos
Am fost sâmbătă la avanpremiera „Fjord”, după ce în zilele trecute de la triumful de la Cannes am citit tot felul de recenzii și păreri de la cei care au văzut filmul înainte. Conform acestora, mă așteptam să văd fie un film care să încline balanța în direcția opusă convingerilor mele, fie să prezinte lucrurile în mod echilibrat (parcă nici asta nu ar fi fost suficient, fiind vorba totuși de o operă de artă subiectivă, nu o știre).
Surpriză, însă: pe parcursul filmului, mi s-a părut că lucrurile înclină în direcția „mea”. Acesta nu știu dacă este neapărat meritul regizorului Cristian Mungiu, prin modul în care a construit „Fjord”, sau pur și simplu al modului în care este construit (mai nou) creierul nostru, și anume să vadă și să audă ce vrea, ce îi confirmă deja valorile. Cert e că nu doar eu am avut această senzație: o doamnă scrie pe Facebook că „fiecare iese din sală cu aceleași idei cu care a venit, convins că regizorul-scenarist îi împărtășește ideile”.
A doua surpriză a venit la ieșirea din sală, când am comentat filmul pe scurt, „la cald”, cu mama. Ea l-a „văzut” fix invers față de mine, lansând și un „Doamne ferește” cu privire la tabăra pe care o susțineam eu. Încă nu mi-e clar dacă poziția ei ține de faptul că este femeie, că este mamă sau că a fost crescută mai strict decât mine (chiar dacă fără pedepse fizice). Cred, mai degrabă, că a fost o reacție viscerală a ei - și probabil a multor femei care au văzut filmul -, pe ideea „statul mi-ar putea lua și mie copilul” (în loc de „statul mi-ar putea lua și mie copilul, DACĂ i-aș face ceva rău”, așa cum ar trebui construit argumentul).
Cert e că, față de alte subiecte din societatea noastră care polarizează - și ce nu polarizează, în ziua de azi? -, aici „bulele” sunt mult mai amestecate. Spre exemplu, dacă ții cu Bolojan, e foarte probabil ca 9 din cele mai apropiate 10 persoane ale tale să țină cu Bolojan. Dacă te-ai vaccinat, e probabil ca 9 din 10 apropiați să se fi vaccinat. Dar, în acest caz, ai putea fi înconjurat de 5 „norvegieni” și 4 „rupți din rai”. Sau invers.
Pe măsură ce filmul se derula, am identificat și câteva modalități, mai mult sau mai puțin subtile, prin care Cristian Mungiu încearcă să atragă publicul de partea „cealaltă”. Carisma lui Sebastian Stan i-ar putea face personajul mai simpatic (carismă care nu există în cazul tatălui după care s-a inspirat filmul). La fel, ironiile procurorului norvegian îl fac mult mai antipatic (și nu sunt convins că acestea au existat în realitate, norvegienii nefiind recunoscuți pentru umor).
Pe de altă parte, scena în care personajul principal își pierde cumpătul și dă cu palmele în pervaz certifică, cu o probabilitate de 99%, că abuzurile asupra copiilor chiar s-au întâmplat - deși acestea nu sunt prezentate în mod explicit în film.
Una peste alta, nu mi se pare că românii (ca nație) ies mult pe plus din comparația cu norvegienii, așa cum au sugerat unii, extrapolând cele prezentate în film la cele două popoare. Adică OK, norvegienii sunt „stricți”, „riguroși”, „scorțoși”, „reci”, dar și românii sunt „habotnici”, „descurcăreți” (în sens peiorativ), în conflict de interese (avocata era prietena lor), iar primul gând când află că sunt urmăriți de lege este cum să scape.
Deja am stabilit că, la ieșirea de la „Fjord”, nu te frământă neapărat întrebări din tabăra cealaltă. Totuși, am rămas cu câteva întrebări retorice: de ce te muți în Norvegia, dacă nu ești gata să fii „norvegian”? De ce, atunci când intri în vizorul autorităților dintr-un stat pe care îl consideri mai bun (că de-asta te-ai mutat), nu te supui legii din prima secundă? De ce crezi în Dumnezeu, dar nu crezi că toate întâmplările prin care treci în viață sunt planul lui pentru tine (dacă ar fi crezut asta, protagoniștii ar fi fost liniștiți că se rezolvă)?
Una peste alta, însă, aproape toate cronicile pe care le-am citit la „Fjord” se concentrează aproape exclusiv pe temă și nu pe film în sine. Trebuie precizat că două ore și jumătate au trecut foarte repede, este un film foarte bun, atât din punctul de vedere al imaginii, sunetului, dialogurilor, succesiunii cadrelor etc. Iar principalul argument nu este faptul că zic eu, ci însuși Palme d'Or-ul (iar cei care susțin contrariul - și nu sunt puțini - vor doar să se remarce și să facă vizualizări). Bineînțeles, m-am bucurat și că nu are happy end.
Și mai trebuie făcută o precizare importantă, din punctul meu de vedere: „Fjord” se îndepărtează destul de mult de cazul real, motiv pentru care l-aș încadra mai degrabă la ficțiune decât la „bazat pe fapte reale”. Presupusa relație între fiica românilor și fiica vecinilor lor norvegieni nu a existat în realitate, iar acesta este „firul” care leagă tot filmul lui Cristian Mungiu, inclusiv finalul. Plus că, dacă îl considerăm ficțiune, putem să îl dezbatem și cu mai puțină ură.
P.S. Mulți spectatori au intrat în sală cu zeci de minute întârziere și au ronțăit popcorn.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Desigur, ocazional îi mai omorau, în lupta pentru putere, îi mai luau în raiduri (practical work education) dar în nici un caz nu le aplicau corecții gen "Bătaia e ruptă din Valhalla*, nu, nu!
Povestea nu este despre conflicte între civilizații ci între oameni și birocrație tembelă și inumană!