Roșu, alb-negru și gri

Intersecția rue Alibert cu rue Bichat, bistroul Carillon. Un colț de Paris până ieri obișnuit, chiar banal. Primul lucru de care dau cu ochii e un desen în cărbune pe perete, o siluetă de fată, o siluetă de băiat, în negru și alb, care se sărută îmbrățișați. Din negrul piepturilor lor, din răni rotunde, curge câte un șiroi de sânge roșu ca sângele.

Apoi, văd lumânările pe asfalt, căprioarele și urșii de pluș, pâini întregi, sticle de vin roșu pe jumătate sau pe sfert pline, cu dopul pus și paharul alături, stegulețe ale Franței.

Câteva sute de metri mai încolo, în fața monumentului Republicii, lumânări, mult mai multe, sunt și alte steaguri decât tricolorul francez, caricaturi și afișe Charlie Hebdo, unele rămase din ianuarie, texte scrise cu negru și roșu, „Fous de dieux contagieux, touchez pas nos enfants”. Demenți contagioși ai dumnezeilor, nu vă atingeți de copiii noștri. Și încălțări, zeci de adidași, pantofi, papuci, sandale. Le-au lăsat și au plecat în ciorapi cei care au fost opriți de poliție să manifesteze în Place de la République după asasinate.

Nu-mi ies din minte găurile de gloanțe din geamurile de la Carillon. Sunt aproape rotunde, cu crăpături radiale, în pânză de păianjen. La rafala de AKM, sticla ar fi trebuit să pice în țăndări, de sus până jos, mă gândesc, așa cum m-am gândit atâta vreme la găurile din capul celor uciși în alt decembrie, în Piața Universității, circulare, mici și cu sânge puțin.

O franțuzoaică voinică, blondă, îmi leagă pe încheietura mâinii o bandă neagră pe care scrie „Je me souviens”. Alături, dintr-o rulotă, se împarte gratuit mâncare, de sufletul celor omorâți, o iahnie de legume cu pâine neagră.

Am fost cu metroul pe distanțe lungi, am șchiopătat pe străzile Parisului uitându-mă direct în ochii oamenilor. Foarte rar s-a întâmplat să lase privirea în jos și să se zgribulească temători. Afluxul de călători în metrou e normal, n-am văzut restaurante goale seara, parizienii nu sunt terorizați. Ucigașilor nu le-a mers să stingă luminile în La Ville Lumière.

Berlin, Olympia Stadion, 24 de ore mai târziu. Stadionul pe care Hitler a patronat Jocurile Olimpice din 1936, când negrul american Jesse Owens a umilit rasa ariană din creierii Führerului, câștigând 4 medalii de aur.

E făcut din blocuri de piatră galben-cenușii, urâte și amenințătoare; de pe turnurile înalte de peste 100 m s-au scos svasticile, dar sunt la fel de sinistre, intrarea titanică din spatele stadionului, printre coloane rectangulare, spre zona Mayfeld, parcă ar fi Metropolisul lui Fritz Lang. Sau Poarta de la Auschwitz.

Dar cu adevărat te trec fiorii când ajungi în tribune. Stadionul era pustiu sub acoperișul circular, semideschis, nu se zărea țipenie de om. Dacă băteai din palme, răsuna aerul cenușiu și înghețat. Cum cenușii erau toate, absolut toate cele 70.000 de scaune. Am fost pe destule arene în lumea asta, scaunele sunt colorate, în roșu, în albastru, în verde, e și util pentru identificarea sectoarelor de pe bilete. Pe Olympia Stadion, de la tribuna oficială, un soi de cazemată din care Hitler, Himmler, Göring, Goebbels binecuvântau sportivii cu Heil! și până la ultima treaptă, totul este cenușiu întunecat.

Și verdele gazonului e feldgrau, are o umbră de gri.

Singurul sport pe care mi-l pot imagina în incinta asta e mitralierea de la șold a mii de oameni împinși pe gazon, în vreme ce alte mii aplaudă sacadat în tribune.

Am în gură un gust de cenușă, mă simt ca într-o urnă de crematoriu colosală.

Aproape de centrul acestui teren l-a doborât Zinedine Zidane pe Materazzi, cu o lovitură berbecească de cap în inimă.

Gri erau, pe harta electorală de sâmbătă a Franței, zonele în care câștigase partidul Marinei Le Pen. Acum, aud că Frontul Național n-a mai reușit să câștige nicăieri.

„Cenușie-i, prietene, orice teorie, și verde e al vieții pom de aur...”.

P.S.

Florin Manolescu a fost primul care le-a spus fiarelor de la Junimea, când eram nimeni, lăsați-l în pace, că știe el teribil de bine ce face. Cu fraza asta a lui am supraviețuit ani negri...