Foto: Bongkarn Thanyakij / Alamy / Alamy / Profimedia
Motto:
„Îi aud deja pe intelectualii noștri moderni aruncând împotriva unui asemenea accent pe tradiție eticheta lor mortală de „gândire conservatoare”. Dar pentru mine nu poate exista îndoială că tradițiile morale favorabile care au făcut anumite grupuri puternice, mai degrabă decât designul intelectual, sunt cele care au făcut posibil progresul în trecut și o vor face și în viitor” („I can already hear our modern intellectuals hurling against such an emphasis on tradition their deadly thunderbolt of ‘conservative thinking’. But to me there can be no doubt that it were favourable moral traditions which made particular groups strong rather than intellectual design that made the progress of the past possible and will do so also in the future”). Friedrich Hayek
I
Dragă Augustin, trăiești într-o lume în care intervențiile statului în economie s-au înmulțit în societatea occidentală, în special după criza din 2008, chiar și în forme pe care le consideram uitate. Schimbările sunt de așa natură încât The Economist[1] a scris că „ordinea internațională liberală se destramă încet…dezintegrarea vechii ordini este vizibilă peste tot…Este la modă să critici globalizarea fără limite drept cauză a inegalității, a crizei globale financiare și neglijare a climei. Dar realizările anilor 1990 și 2000 – punctul culminant al capitalismului liberal – sunt fără pereche în istorie”.
Crescute ca număr și diversificate ca forme, intervențiile sunt făcute cu scopul, uneori explicit, alteori implicit, de a elimina sau ameliora aspectele nesatisfăcătoare ale ordinii pieței. Am subliniat acest cuvânt pentru că, așa cum voi arăta imediat, prin modul în care este înțeles, el joacă un rol important în explicarea extinderii intervențiilor. Principial, nu e nimic nou în această abordare: filozofia care a ghidat întotdeauna intervențiile guvernamentale a fost aceea că aspectele nesatisfăcătoare din economie sunt un rezultat nedorit, dar remediabil, al ordinii spontane a pieței. În timp ce această constatare poate fi, în anumite condiții, corectă, raționamentul care o generează și o prezintă ca fiind necondiționat corectă a rămas întotdeauna incomplet: nu s-a înțeles că ordinea pieței este singurul mecanism pe care omul l-a descoperit pentru a trata ignoranța noastră „necesară și iremediabilă”[2] referitoare la circumstanțele care ne acompaniază deciziile și referitoare la consecințe.
Astfel, pe de o parte, nu s-a înțeles că deși economia de piață în esența ei este dată de acțiunile noastre libere în care ne utilizăm cunoașterea individuală pentru atingerea de scopuri personale, piața „liberă” nu înseamnă o piață fără reguli și, de aceea, o economie aflată în nevoia de a primi ghidaj de la reguli proiectate; în realitate, acțiunile noastre sunt ghidate de o tradiție de reguli generale (fără un scop anume) învățate. Libertatea nu este„ nedisciplinată”, ci este una „disciplinată” de acea tradiție sau, altfel spus, piața este reglementată de acele reguli generale învățate. Putem spune, în consecință, că aspectele nesatisfăcătoare sunt consecințe necesare la un moment dat, deși ameliorabile, pentru ca piața să producă bunăstarea de care ne bucurăm și că le putem ameliora prin acțiuni cu totul diferite de cele reprezentate de politicile practicate de regulă de guverne.
Ceea ce fac guvernele când intervin pentru a ameliora aspecte nesatisfăcătoare este să transpună în politici credința lor că pot utiliza reguli mai bune decât cele ce alcătuiesc tradiția de reguli generale învățate (descoperite) și să altereze procesul liber de organizare a intereselor prin sprijinirea intereselor unor grupuri în dauna interesului individual. Elementele individuale (indivizi sau firme individuale) pot dezvolta acțiuni egoiste sau nu, dar care în mod cert, ca orice grup sau guvern, sunt ignoranți referitor la cele mai multe circumstanțe și consecințe ale deciziilor lor. Acțiunile dezvoltate de grupuri închise pot fi însă mai egoiste decât cele dezvoltate de fiecare element individual[3], deși sunt la fel de ignorante. În timp ce acțiunea individuală liberă duce mereu la formarea ordinii spontane, acțiunile grupurilor vizează crearea de ordine proiectată. De exemplu, este la modă în Europa să se conceapă politici care să stimuleze dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii. Dar aceste politici nu sunt benefice dacă, în loc să se concentreze pe eliminarea barierelor la intrarea pe piață și pe stimularea concurenței, sunt dedicate organizării (servirii) unor interese care tind să facă din întreprinderile mici și mijlocii un grup închis și necompetitiv.
Chiar concentrarea atenției pe noțiunea de aspecte „nesatisfăcătoare” generate de ordinea spontană a pieței ne sugerează de ce vor exista oricând grupuri care vor solicita sprijinul guvernelor împotriva unor relații de piață. „Nesatisfăcător” nu înseamnă atât de mult „negativ”, cât înseamnă „sub așteptări”. De exemplu, unii oameni se așteaptă, pentru că au convingerea că munca lor este foarte importantă și competența și meritele lor foarte înalte, să aibă venituri relativ înalte, deși piața, care ține cont de toate circumstanțele, nu numai de merit și competență, le oferă venituri relativ mici. Inegalitatea obiectivă a veniturilor este un rezultat sub așteptări, dacă în societate operează idealul egalității. Vor exista grupuri care vor dori ca veniturile lor relativ mai mici să fie egale cu veniturile mai mari ale altor grupuri. De asemenea, pierderile neplanificate ale unor firme sunt rezultate sub așteptări. Vor exista întotdeauna entități (persoane sau firme individuale) care pornind de la aspectele nesatisfăcătoare „ale pieței” vor solicita sprijin de la guvern pentru ei ca grup, dacă sunt, subiectul acelor aspecte.
Când acționăm individual pentru a ne atinge scopuri personale suntem obligați, așa cum voi detalia în ultima secțiune a acestui eseu, să urmăm o rațiune a sistemului pieței. În virtutea acestei rațiuni, fiecare are importanța și veniturile care rezultă din contribuția marginală pe care o aduce celorlalți membri ai societății. În acest proces impersonal, în care toți urmăm cu necesitate rațiunea sistemului, apar unele aspecte nesatisfăcătoare. În acest sens, ele sunt necesare. Din păcate, atunci când vrem să concepem politici prin care să restrângem aceste aspecte nu există nicio necesitate care să ne oblige să înțelegem rațiunea sistemului, adică să înțelegem că astfel de aspecte nesatisfăcătoare sunt necesare și că limitarea lor sustenabilă este posibilă doar dacă înțelegem rațiunea ordinii spontane. Fără înțelegerea ordinii spontane, acțiunea individuală liberă și conceperea de politici intră în contradicție exact prin intermediul grupurilor atunci când acestea reușesc să impună, de obicei cu acordul guvernelor, avantaje pentru ele.
În consecință, persoanele care sunt subiect al aspectelor nefavorabile vor identifica un avantaj (interes) comun în a forma un grup care să exercite presiuni pentru ca guvernul să-i ajute să nu mai fie subiect al aspectelor negative. Cu alte cuvinte, să-i ajute să aibă o importanță și venituri în concordanță nu cu contribuția lor marginală pentru ceilalți membri ai societății, ci cu o importanță pe care publicul o acordă unui serviciu în societate. În mod practic, atât grupurile derivate din aspectele nefavorabile, cât și grupurile care au acaparat o mare putere în piață cer, direct sau indirect, să beneficieze de resurse ale altor oameni. De exemplu, un monopol poate percepe prețuri mai mari (extrăgând astfel resurse de la clienți) comparativ cu situația în care același produs ar fi furnizat în mod concurențial.
Organizarea intereselor pe grupuri are însă un mare dezavantaj: dacă sunt multe grupuri în societate, atunci achiziționarea unui avantaj pentru un grup înseamnă pierderea multor alte avantaje, care vor fi transferate cel puțin parțial către celelalte n-1 grupuri[4]. De aici rezultă că reglementările care au ca scop sprijinirea de grupuri, sau altfel spus, sprijină organizarea intereselor prin intermediul grupurilor rezultă în nenumărate aspecte nesatisfăcătoare. Astfel, devine clar că numai în condițiile, devenite în prezent foarte improbabile, în care guvernele nu intervin în ordinea pieței, putem spune că aspectele nesatisfăcătoare sunt un rezultat exclusiv, necesar și ameliorabil al ordinii pieței. Altfel, parte din aspectele nesatisfăcătoare nu sunt nici rezultat al ordinii spontane, nici necesare, și nici ameliorabile, deoarece sunt motiv peren pentru intervenții.
Pe de altă parte, acceptarea ideii că aspectele nesatisfăcătoare din economie sunt rezultatul exclusiv al ordinii spontane a dus, explicit sau implicit, la ideea că ordinea spontană poate fi limitată prin extinderea ordinii proiectate într-o măsură tot mai mare. De exemplu, Keynes, este ghidat de această concepție când vorbește de „socializarea investițiilor”. Atât economiștii, cât și politicienii care cred că pot diminua ordinea spontană a pieței oricât de mult doresc prin introducerea unei ordini proiectate pentru a restrânge aspectele nesatisfăcătoare ale ordinii pieței s-au plasat pe o pantă în care, așa cum voi arăta în acest eseu, duce exact în direcția opusă; nu au reușit să schimbe așa cum au dorit raportul dintre ordinea proiectată și cea spontană, iar multe dintre aspectele nesatisfăcătoare au început să fie consecințe neintenționate ale ordinii proiectate cu scopul de a limita aspectele nesatisfăcătoare „ale pieței”.
În final, viziunea economiștilor și politicienilor care s-au angajat cu mult timp în urmă pe această pantă a „corectării” ordinii pieței a ajuns să domine teoria și practica. Ideile și practicile lor nu au reușit să ducă la ameliorarea aspectelor economice nesatisfăcătoare în societatea occidentală, dar au reușit, în schimb, să adauge acestora problemele complicate ale deficitelor bugetare mari și ale datoriilor publice excesive. Este uimitor cum în societățile occidentale se discută mult mai mult și detaliat despre efecte – deficite bugetare, datorii publice și altele de acest gen – dar se discută atât de puțin despre mecanismele care duc la politicile ce produc aceste rezultate. Exact acest tip de discurs există și în România. Despre problemele menționate se discută ca si când au apărut în mod natural, în loc să vedem că noi le-am creat și că singurul mod de a scăpa de ele nu este să aducem din când în când deficitele bugetare la niveluri sustenabile, prin măsuri brutale împotriva sectorului privat, ci să renunțăm la concepțiile care ne-au forțat să le creăm.
În planul gândirii economice, teoriile care au alimentat practica de a opune unei părți a ordinii pieței segmente de ordine proiectată au creat o buclă închisă și ineficientă, deoarece la fiecare criză economică au propus noi soluții de proiectare a ordinii (intervenții). Cel puțin în domeniul politicilor economice, atenția a fost concentrată pe soluții țintind la extinderea ordinii proiectate; a fost neglijată aproape complet ideea de a reveni la cercetarea ordinii complexe a pieței pentru a vedea cum pot fi ameliorate aspectele nesatisfăcătoare fără a produce alte probleme. Asupra acestei idei voi reveni în ultima secțiune. Aici vreau să subliniez doar că după criza din 2008, ideea de a examina în ce măsură intervențiile în economie conduseseră la acel dezastru a fost respinsă de plano. Ideea că dezastrul a fost produs de prea marea libertate a piețelor a fost imediat lansată și foarte rapid,atenția publicului s-a mutat tot mai mult spre cercetători, reglementatori și politicieni adepți ai ordinii proiectate. Ei au acționat pentru a justifica și genera un rol mai mare pentru stat în aproape toate domeniile.
Este implicit în această idee a unui rol mai mare pentru stat că rolul rămas pentru ordinea spontană scade. Așa cum voi arăta în acest eseu, această ipoteză nu este adevărată; voi arăta că un rol mai mare pentru stat, adică pentru ordinea proiectată, înseamnă o libertate individuală de acțiune mai mică în anumite zone ale ordinii pieței, cel puțin până când se identifică soluțiile de ocolire a restricțiilor, dar nu și o restrângere a ordinii spontane. Aceasta înseamnă că, dacă anumite condiții extreme, pe care le voi arăta în această secțiune, nu se întrunesc, ordinea spontană se extinde cel puțin la fel de mult cât se extinde ordinea proiectată, astfel că aceasta din urmă nu poate depăși o anumită limită, relativ joasă. În consecință, chiar și libertatea care este restrânsă la un moment dat prin ordinea proiectată în anumite zone ale ordinii sociale se va extinde ulterior în alte zone ale ordinii sociale. Piețele paralele sau shadow markets sunt cele mai la îndemână pentru a sugera cum se extinde ordinea socială prin extinderea ordinii spontane ca răspuns la extinderea ordinii proiectate. Dar, așa cum va deveni clar în acest eseu, ordinea socială se extinde sub influența unei multitudini de factori, între care extinderea ordinii proiectate nu este cel mai important.
În mod particular, după criza din 2008 au fost extinse și înăsprite reglementările financiare; fluxurile de capital au început să se fragmenteze; pe piețele muncii s-au înmulțit reglementările ce afectează performanța firmelor; a crescut protecționismul; a apărut Green Deal; au apărut unele politici agricole care impun o rotație a culturilor ce amintește mai degrabă de epoca openfield din Anglia și a asolamentelor trienale din Evul Mediu; s-au extins unele afaceri sub controlul guvernelor etc. Pe scurt, barierele ridicate de guverne în calea libertății economice au crescut. The Economist spune că „declinul sistemului amenință să încetinească progresul sau chiar să-l inverseze. Odată stricat, este improbabil să fie înlocuit de noi reguli. În schimb, afacerile lumii vor coborî în starea lor naturală de anarhie care favorizează banditismul și violența”.
Cu toate acestea, îndrăznesc să afirm – iar aceasta este ideea centrală a acestui eseu – că economia occidentală este, în caracter, mai mult decât oricând o economie de piață. Și așa a fost aproape mereu, inclusiv în ultimele decenii, când o parte mare din valoarea adăugată în economie într-un an, în unele cazuri jumătate, a fost preluată de stat prin impozite. În lumina acestei afirmații, titlul acestui eseu ar putea fi foarte bine formulat ca întrebare, dacă, astfel, nu ar fi prea lung: „Dacă ordinea socială a occidentului este covârșitor preponderent spontană, adică ponderea sa nu scade sub un anumit prag relativ înalt, de ce am vrea să-i reducem eficiența prin intervenții?”. Iar răspunsul la o astfel de întrebare nu poate ocoli explicarea motivelor pentru care, în ciuda unei ponderi covârșitoare a ordinii spontane în ordinea socială, în loc să ne concentrăm pe a o înțelege și a produce politici consonante cu ea, noi procedăm exact invers: încercăm să extindem ponderea ordinii proiectate dincolo de un anumit prag ce rămâne, indiferent de politicile noastre, relativ jos și de nedepășit.
Dacă chiar și după extinderea intervențiilor, economia este mai mult decât oricând o ordine spontană, aceasta înseamnă că numărul tot mai mare de decizii care se iau în economie și ordinea unui număr tot mai mare de acțiuni necesare pentru cooperarea dintre oameni continuă să fie ghidate de o tradiție de reguli bune de comportament individual care au fost achiziționate în îndelungatul nostru proces de evoluție culturală. Ghidați de regulile generale de comportament individual învățate am reușit și continuăm să reușim tot mai bine să producem o rețea de relații abstracte în creștere care ne ajută să ne atingem scopurile individuale și, astfel, să producem niveluri de solidaritate[5] și bunăstare tot mai mari.
Din păcate, și reciproca acestei afirmații este adevărată: dacă intervențiile în economie vor avea vreodată ca scop să înlocuiască această tradiție de reguli învățate cu reguli proiectate de noi și vom reuși în această inginerie socială, atunci solidaritatea și bunăstarea vor fi date la o parte de un „fals individualism”, mai precis, cel propus de filosofia hobbesiană, și de mizerie. Doar în această situație, afacerile lumii ar putea coborî la o stare de anarhie, cum corect spune The Economist, revista calificând însă în mod greșit anarhia ca stare „naturală” a afacerilor. Anarhia nu este deloc starea „naturală” a afacerilor, ci starea în care le pot aduce ingineriile sociale extreme. Dovada irefutabilă a acestui adevăr vine de la faptul că acea tradiție de reguli învățate care continuă să fie principalul nostu ghid este expresia unor principii obiective care există și operează independent de voința noastră (principiul ignoranței, raritatea, cererea și oferta etc), în timp ce regulile inventate de noi ar trebui să fie împotriva acelor principii, din moment ce se dorește neglijarea lor sau măcar a unora dintre ele. Însă, fără ghidajul principiilor ce există independent de voința noastră am fi mereu în derivă, până când am ajunge la o situație de dezordine pe care nimeni nu ar dori-o.
Trebuie să adaug imediat, pentru a nu se înțelege că justific conviețuirea tradiției de reguli învățate cu intervenții ce ar putea avea orice scop, cu excepția scopului de a înlătura în întregime tradiția, că succesul imens al ordinii pieței, în pofida faptului că o mare parte a valorii nou create este preluată și administrată de guverne, nu înseamnă că noi (oamenii) am găsit, prin intervenții în ordinea pieței, cel mai bun mod de a rezolva aspectele nesatisfăcătoare din societate.
Dimpotrivă, succesul imens al ordinii pieței a mascat și continuă să mascheze faptul că diverse reglementări și preluarea de către guverne a unei părți mari sau tot mai mari din veniturile factorilor de producție reduc libertatea de acțiune a acestora, ceea ce face ca rezultatele remarcabile ale pieței să fie, totuși, sub potențial. Imensa capacitate a pieței de a produce solidaritate în sensul adoptat în acest eseu și bunăstare nu numai că a slăbit interesul pentru a înțelege câtă bunăstare s-a pierdut sau se pierde din cauza intervențiilor, dar a permis celor ce susțin, din convingere sau fariseism, un rol mai mare pentru stat în economie să prezinte intervențiile ca pe un contributor la bunăstare și solidaritate.
Totuși, faptul că de decenii la rând guvernele din economiile occidentale iau prin impozite 35-50 la sută din valoarea nou creată și, nota bene, utilizează o mare parte din aceste resurse pentru a atinge obiective care în principiu nu pot fi atinse, cum ar fi justiția socială, sugerează că bunăstarea și solidaritatea noastră ar fi putut fi în prezent cu mult mai mari. Aceasta înseamnă, în același timp, că aspectele nesatisfăcătoare din economie ar fi fost mult mai restrânse dacă guvernele ar fi ales să-și ghideze politicile utilizând acele teorii economice care arată că ordinea abstractă a pieței este produsă într-o măsură copleșitoare sub ghidajul unui anumit tip de reguli învățate, adică neproiectate, și pe care oamenii le urmează pentru a-și ordona acțiunile. În acest sens, ordinea pieței este o ordine a acțiunilor umane care rezultă din urmarea acelor reguli, fără a fi rodul unui proiect uman. Regulile produc ordinea socială. Nu societatea, de obicei greșit înțeleasă ca o entitate cu conștiință, este cea care impune regulile. Lucrurile stau exact invers: regulile pe care le urmăm „construiesc” întregul pe care îl numim societate, adică întreaga societate este rod al acțiunii umane ghidate de aceste reguli, dar nu al proiectării umane. Dacă ar fi fost utilizată, această concepție ar fi permis înțelegerea naturii aspectelor nefavorabile ale acelei ordini, și a tipului de măsuri care ar fi putut fi folosite eficient pentru soluționarea lor.
Din păcate, după Primul Război Mondial, și mult mai accentuat după cel de-Al Doilea Război Mondial, concepția care a predominat și continuă să predomine a fost cea scientistă, în care unii gânditori cred că putem proiecta reguli cărora să le dăm scopuri referitoare la reducerea sau eliminarea aspectelor nefavorabile; adică putem proiecta reguli care derivă din modelul de societate pe care l-am dori. Astfel, guvernele au ales să se ghideze după acele teorii economice care pornesc de la ipoteza că societatea este atât un produs al acțiunii umane, cât și al proiectării umane. În această concepție păguboasă, toate rezultatele din societate, oricât de mult am extinde analiza către timpurile mai vechi, sunt văzute ca fiind rodul unor presupuse planuri elaborate de autorități[6].
În această viziune, societatea nu rezultă din urmarea de către noi, atunci când acționăm, a unor reguli învățate ce reflectă operarea unor principii obiective sau a unor credințe, ci regulile trebuie proiectate pentru a produce trăsăturile imaginate pe care ar trebui să le aibă o societate bună. De exemplu, în abordarea istoricistă, structura societății este determinată de acțiunea unor forțe implacabile, pe care omul poate să le înțeleagă și să le folosească pentru a previziona în ce sens se va modifica structura socială și cum poate proiecta reguli care să faciliteze mersul spre destinațiile previzionate; cu alte cuvinte, regulile proiectate derivă dintr-un proiect de ansamblu al societății, dedus pe baza unor legi naturale care împing societatea spre o destinație inevitabilă, legi cărora nu ne putem opune; dar proiectul respectiv nu poate fi decât o superstiție, din moment ce astfel de legi nu există, iar structura societății este proiectată împotriva unor principii (ca cel al ignoranței, al cererii și ofertei, al rarității etc) ce există și acționează independent de voința proiectantului[7].
Din păcate, concluzia pe care foarte mulți au acceptat-o este aceea că dacă proiectăm o societate mai bună, atunci vom avea reguli mai bune, care ne vor ghida astfel încât aspectele nesatisfăcătoare se vor diminua sau vor dispărea. Iar eroarea cheie pe care o fac acești proiectanți de ordine socială este să imagineze o societate care produce prosperitate și, în același timp, se comportă moral în același sens în care i se cere unei persoane să fie morală. Astfel, eroarea de abordare este dublă: scientismul se împletește cu antropomorfismul[8]. Voi reveni în secțiunea a III-a asupra ideii des întâlnite și eronate că atingerea unui anumit nivel de civilizație este asociată cu degradarea moralei în societate. Această viziune scientistă și antropomorfistă ne-a adus cele mai mari pagube economice, pentru că a făcut un decupaj între ce e bun și ce e rău în economie și a mutat atenția cercetătorilor asupra tratării aspectelor nefavorabile, adică asupra efectelor, în dauna înțelegerii relațiilor cauzale complexe în urma cărora acestea apar[9]. Astfel, aspectele nefavorabile sunt fie produse ale ordinii pieței, care trebuie corectate de om prin proiectarea de soluții care să ducă la structura socială mai bună pe care proiectanții de ordine o au în vedere, fie produse ale unor proiecte umane mai vechi, care trebuie înlocuite cu proiecte umane mai bune.
Viziunea scientistă și antropomorfistă a împiedicat guvernele să vadă două lucruri: primul, pe care l-am menționat în trecere încă de la început, că aspectele nefavorabile pe care încearcă să le trateze sunt, la bază, produsul unui tradiții sau sistem de reguli învățate și de credințe morale. Aceste reguli servesc ordinea pieței ținând cont de necesitățile ce se nasc din faptul că în societate operează principii obiective, care ar putea zădărnici cerințele noastre ca societatea să se comporte de parcă ar urma reguli bune de comportament pe care le-am achiziționat în evoluția noastră selectivă pentru a ghida persoane. Urmând această tradiție de reguli învățate și de credințe morale în mod sistematic atunci când acționăm, suntem siguri că pe termen lung satisfacem toate necesitățile pentru ca ordinea să continue. Astfel, așa cum am menționat deja, este inevitabil ca anumite aspecte nesatisfăcătoare să apară. Tot ce putem face în legătură cu aceste aspecte nesatisfăcătoare fără a greși este, așa cum spune Hayek, să perfecționăm tradiția de reguli chiar sub ghidajul ei[10], astfel ca orice nouă regulă care ar putea să restrângă aspectele respective să fie compatibilă cu restul tradiției.
În acest proces, pentru fiecare, cunoașterea, talentele și alte circumstanțe sunt diferite. În consecință, și rezultatele fiecăruia sunt diferite, iar unele dintre acestea pot fi nesatisfăcătoare. Dar dincolo de această constatare, avem și o implicația pentru procesul de elaborare a politicilor economice: nu s-ar putea proiecta un set de reguli „mai bun”, care să țintească fie la egalizarea circumstanțelor, fie la egalitatea veniturilor, fără a neglija măcar un principiu obiectiv și, astfel, fără a ne sustrage de la satisfacerea măcar a unei necesități obiective și fără a intra în conflict cu regulile învățate/descoperite. De exemplu, libertatea de a utiliza cunoașterea individuală pentru atingerea scopurilor personale este strict necesară pentru prosperitatea și solidaritatea noastră. Dar, la limită, încercarea de a crea reguli care să ne ducă spre egalitate de oportunități materiale sau spre egalitate de venituri ar necesita un control total al guvernului asupra tuturor circumstanțelor, ceea ce ar echivala cu pierderea libertății și, astfel, a prosperității și solidarității noastre.
Al doilea doilea lucru pe care nu-l văd guvernele și economiștii care privesc la societate prin lentila scientistă și antropomorfică este că tipul de soluții identificabile în viziunea „regulile urmate determină societatea”, care ar fi foarte eficiente în a reduce magnitudinea aspectelor nesatisfăcătoare, este total diferit de tipul de reguli proiectate în viziunea „societatea determină regulile de urmat”. Aceste din urmă reguli sunt proiectate de om cu scopul clar de a atinge un obiectiv pentru un grup închis de oameni sau pentru întreaga societate privită ca grup sau ca organizație. Între aceste scopuri, cele referitoare la reducerea unor aspecte nesatisfăcătoare sunt preponderente. Din păcate, guvernele practică tot mai mult astfel de reguli cu scop în încercarea de a direcționa economiile, dar problema lor este că, așa cum s-a văzut în practică, pe termen lung, ele duc la efecte inverse, adică la creșterea magnitudinii efectelor nesatisfăcătoare, chiar dacă pe termen scurt ar putea aduce unele rezultate pozitive referitor la aspectele vizate, dar cu consecințe negative în alte părți ale ordinii pieței (sociale).
Pentru foarte mulți oameni, această idee pe care o prezint aici și sper să o demonstrez convingător în acest eseu, și anume că economiile occidentale au tot mai mult un caracter de piață în timp ce rezultatele lor privind producția și solidaritatea sunt sub potențial din cauza tipului scientist-intervenționist și antropomorfist de soluții proiectate să reducă aspectele nesatisfăcătoare din economie, poate părea contraintuitivă și implauzibilă. Cu atât mai contraintuitivă și implauzibilă poate părea în perioada începută după criza economică din 2008 și extinsă până în prezent, în care intervențiile în economie sunt acompaniate de o foarte intensă și abilă campanie propagandistică îndreptată împotriva tradiției de reguli descoperite care ne-a adus la cel mai înalt nivel de bunăstare pe care a cunoscut-o lumea occidentală.
În opinia mea, această aparentă lipsă de plauzibilitate și-ar putea avea rădăcina în faptul că oamenii nu sunt preocupați să facă o distincție clară între caracterul spontan al ordinii, care în anumite condiții ar putea fi total schimbat, și unele interferențe ale guvernelor cu ordinea pieței, care în timp ce nu îi schimbă natura/caracterul acesteia din urmă, îi reduc totuși potențialul de a produce bunăstare. Mai mult, o parte a dificultății de înțelegere vine de la faptul că în lupta lor cu celălalt tip de raționalism, și anume cel constructivist, marii gânditori și contributori la dezvoltarea teoriei ordinii spontane au așezat în centrul argumentației lor demonstrarea capacității extraordinare a ordinii spontane de a produce bunăstare, dar nu au fost în mod deosebit preocupați să insiste asupra ideii că această ordine nu este în mod necesar fundamental subminată de intervenții (în economie și societate) care nu au scopul și forța de a înlătura ordinea pieței în totalitate. În schimb, ei au fost întotdeauna preocupați să sublinieze efectele negative pe care înlocuirea pe scară largă a tradiție de reguli descoperite/învățate le poate avea asupra bunăstării.
De exemplu, pentru Adam Smith, piața este necesară pentru a coordona acțiuni ghidate de interesul personal, astfel încât acestea să producă un beneficiu pentru societate, deși nimeni nu a țintit la acel rezultat social. El insistă asupra faptului că, fără ordinea pieței, apar rezultatele negative. Smith scrie[11] că „omul sistemului este, dimpotrivă, foarte apt să fie înțelept în propria aroganță;…el pare a-și imagina că poate aranja diverșii membri ai marii societăți cu o ușurință la fel de mare cu care aranjează diferitele piese pe tabla de șah; el nu consideră că piesele pe tabla de șah nu au nici un alt principiu de mișcare pe lângă cel pe care mâna îl imprimă asupra lor; dar că pe marea tablă de șah a societății umane, fiecare piesă are un principiu de mișcare propriu al ei, cu totul diferit de acela pe care legislatura l-ar putea alege să-l imprime asupra lui. Dacă acele două principii coincid (cel al legislaturii și cel individual-n.n) și acționează în aceeași direcție, jocul societății umane va continua ușor și armonios și este foarte probabil să fie norocos și de succes. Dacă ele sunt opuse sau diferite, jocul va continua mizerabil, și societatea trebuie să fie tot timpul în cel mai înalt grad de dezordine” (subl. n.).
Pentru Hayek, cel pe a cărui teorie ne bazăm în acest eseu într-o suficient de mare măsura ca întregul eseu să fie pe deplin hayekian în spirit, piața este singurul mecanism descoperit pentru a coordona acțiunile oamenilor, care sunt inevitabil ignoranți referitor la cei mai mulți dintre factorii de care depinde realizarea scopurilor și bunăstării noastre. Suspendarea ordinii pieței duce la dispariția rezultatului benefic pentru societate și anume accesul individual la o cunoaștere mai mare decât cea individuală. Hayek a fost întotdeauna preocupat de efectele dezastruoase pe care concepțiile scientiste și antropomorfiste care ar putea sta la baza schimbării ordinii pieței le-ar avea asupra bunăstării, mergând chiar până acolo încât omenirea ar putea să se înscrie pe un drum care să ducă la servitute pentru cei mai mulți oameni. El este explicit referitor la faptul că eliminarea tradiției de reguli și înlocuirea ei cu reguli proiectate (adică acele reguli ale „legislaturii” care sunt „opuse sau diferite” de principiile individuale, cum ar spune Smith), ar fi echivalentă cu foametea. Subliniez ideea că diferența dintre bunăstare și foamete este dată de tradiție cu un citat pe care l-am folosit și cu alte ocazii: „Virtually all the benefits of civilization, and indeed our very existence, rest, I believe, on our continuing willingness to shoulder the burden of tradition. These benefits in no way justify the burden. But the alternative is poverty and famine”[12]. Hayek este, de asemenea, explicit referitor la faptul că obiectivul justiției sociale este cel mai mare pericol la adresa societăților occidentale: „…credința prevalentă în ‘justiția socială’ este în prezent cea mai gravă amenințare la cele mai multe dintre valorile civilizației libere…Atât timp cât credința în ‘justiția socială’ guvernează acțiunea politică, acest proces (de a supune poziția diferiților indivizi și grupuri controlului guvernelor – n.n.) tinde să se apropie tot mai mult de un sistem totalitar” [13]. În fine, chiar din referirile pe care le-am citat în nota de subsol 2, în care Hayek arată că „organizarea deliberat încurajată a unităților pentru interese colective” a obstrucționat deja funcționarea ordinii pieței, care „amenință să devină progresiv mai inoperantă” sugerează ideea că Hayek ar putea să accepte că ordinea proiectată poate depăși anumite limite, pe care le-am putea bănui relativ înalte, în defavoarea ordinii spontane.
Nu cred că greșesc să afirm că aceste concluzii ale lui Hayek, precum și cele ale lui Smith menționate în citatul de mai sus, sunt juste doar dacă acceptăm ipoteza conform căreia constituțiile (organizările) politice ar permite fie introducerea democratică a unor reguli cu scopul de a schimba ordinea socială prin reducerea drastică a libertății economice, fie apariția unei persoane care să dorească și să poată impune prin forță acest lucru[14]. Dacă cele două condiții extreme nu se aplică, politicile care reduc libertatea nu pot extinde ponderea ordinii proiectate în interiorul ordinii sociale peste o limită maximă, dar foarte scăzută, încât să introducă un dezechilibru destabilizator, iremediabil, între puterea economică a sectorului privat și puterea politică (raportul dintre aceste puteri este analizat în Friedman[15], 2002). Iar cauza pentru care acest tip de dezechilibru nu apare este faptul că economia de piață are puterea de a se adapta pentru a nu permite ca o infecție care, odată pătrunsă în organism, să atace parte cu parte întregul[16]. Anticorpii ei, care sunt elementele ei adaptive, vor restaura ordinea de dinainte de infecție. În mod particular, dacă ordinea spontană este covârșitor predominantă, putându-se chiar extinde mai repede decât ordinea proiectată, aceasta înseamnă că libertatea economică, chiar redusă de intervențiile care au generat ordinea proiectată, rămâne suficient de înaltă pentru ca și libertatea politică să rămână așa, atât timp cât nu apar condițiile extreme.
Cred că există suficient temei pentru a spune că, deși Hayek nu s-a referit explicit la această idee, el ar fi putut face afirmația pe care o susțin aici, și anume că în absența celor două condiții extreme, economiile occidentale au din ce în ce mai mult un caracter de piață, în ciuda creșterii intervențiilor guvernamentale care reduc potențialul ordinii spontane a pieței de a produce bunăstare și solidaritate. Cred că în teoria economico-socială hayekiană există o serie de propoziții, dintre care pe unele le-am și utilizat mai sus, care pot fi folosite pentru a construi argumente solide în favoarea afirmației mele.
Pe cele mai potrivite dintre ele le voi prezenta în următoarele două secțiuni. În acest punct vreau doar să menționez că Hayek a simțit nevoia să clarifice că „ceea ce am intenționat să argumentez în Drumul către servitute a fost cu certitudine nu că ori de câte ori ne îndepărtăm, oricât de puțin (sublinierea mea), de la ceea ce eu privesc ca principii ale unei societăți libere[17], vom fi conduși ineluctabil să parcurgem întregul drum spre un sistem totalitar. A fost mai degrabă ceea ce într-un limbaj mai familiar este exprimat când spunem: ‘dacă nu-ți repari principiile te duci naibii’. Că asta a fost adesea înțeles a descrie un proces necesar asupra căruia nu avem nicio putere odată ce ne-am îmbarcat pe el, este o pură indicație despre cât de puțin înțeleasă este importanța principiilor pentru determinarea politicilor, și în particular cum este complet trecut cu vederea faptul fundamental că prin acțiunile noastre politice producem neintenționat acceptarea de principii care vor face necesare alte acțiuni”[18].
Cu alte cuvinte, concluzia polemică a lui Hayek este aceea că viziunea și politicile „realiștilor”, adică a celor ce se conduc numai după „scopuri particulare explicite”, fără să se ghideze după principii, nu prea pot produce rezultatele scontate. Hayek spune: „această viziune ‘realistă’ care a dominat până acum pentru atât de mult timp politica abia dacă a produs rezultatele pe care avocații săi le doreau. În loc să fi realizat un mai mare control asupra sorții (fate) noastre ne-am aflat în fapt mult mai frecvent angajați pe o pantă pe care nu am ales-o în mod deliberat, și ne-am confruntat cu ‘necesitatea inevitabilă’ a altor acțiuni care, deși niciodată intenționate, sunt rezultatul a ceea ce am făcut noi”[19].
Cred că ceea ce rezultă din ceea ce am citat mai sus este că odată ce ne-am angajat să proiectăm ordine socială prin intervenții în economie, din cauza consecințelor neintenționate pe care le producem prin intervenții este greu, deși dezirabil, să abandonăm crearea de ordine proiectată. Dar nu rezultă în niciun fel că aceasta duce la distrugerea în integralitate a ordinii spontane sau la diminuarea ei. Dimpotrivă, așa cum am menționat deja, există elemente în teoria hayekiană care pot fi utilizate pentru a demonstra ideea, pe care o susțin în acest eseu, conform căreia creșterea intervențiilor duce la reducerea eficienței ordinii spontane, dar aceasta nu înseamnă că partea din ordinea socială produsă în mod spontan nu rămâne mereu cea covârșitor dominantă.
Acesta este principalul motiv pentru care cred că există o nevoie clară pentru intensificarea efortului de a explica în paralel două aspecte distincte referitoare la intervenții. Primul aspect care trebuie explicat este acela că intervențiile mereu în creștere în ordinea pieței, rezultate sau nu din „‘necesitatea inevitabilă’ a altor acțiuni”, reprezintă o capcană pentru societatea occidentală. În această privință, Hayek a fost cât se poate de explicit și de generos cu explicațiile, și nu le reiau. Sunt două motive cheie pentru care intervențiile sunt nocive: a) reduc libertatea individuală și, în consecință, reduc și extraordinara prosperitate și solidaritate pe care le poate produce ordinea pieței. Acest aspect nu este atât de ușor de înțeles dacă ne referim separat la economia vreunei țări, dar este imediat vizibil atunci când comparăm diverse economii. De exemplu, după criza din 2008, economia SUA, mai puțin bazată pe reguli proiectate și, în consecință, mai liberă, a prosperat mult mai repede decât economia Uniunii Europene, care are mult mai multe reglementări proiectate; b) nu există nicio garanție, așa cum cred chiar și unii teoreticieni străluciți ai ordinii spontane, cum ar fi Michael Polanyi, că un scop care este în mod obiectiv nerealizabil în ordinea spontană, cum este de exemplu justiția socială, nu poate duce la deteriorarea societății deschise. Încercările nereușite din perioada Evului Mediu de a înfăptui justiție socială nu constituie o dovadă că eram insuficient de evoluați pentru acest scop, ci dovada că și atunci societatea era suficient de deschisă pentru ca încercările să nu poată reuși. În prezent, societatea occidentală este mult mai deschisă decât atunci și atât timp cât niciuna dintre cele două condiții extreme menționate mai sus nu s-ar îndeplini (fie introducerea democratică a unor reguli cu scopul de a schimba ordinea socială prin reducerea drastică a libertății economice, fie apariția unei persoane care să dorească și să poată impune prin forță acest lucru), șansele de a impune justiția socială sunt mult mai reduse decât erau în Evul Mediu.
Dar Hayek are dreptate. Încercările repetate de a realiza ceva nerealizabil pot, în principiu, duce la rezultatul dezastruos al deteriorării societății deschise. Așa cum înțeleg eu lucrurile, din moment ce justiția socială este realizabilă doar într-o societate închisă, dacă acest ideal irealizabil ar deveni cu adevărat un scop îndelung susținut al marii majorități a oamenilor, atunci încercările repetate de a-l realiza ar putea împinge societatea înapoi la tribalism, deoarece nu ar mai rămâne decât un pas până la concluzia că eșecurile repetate au apărut pentru că cele două condiții extreme nu au fost impuse, iar cei care ar cere impunerea lor probabil că vor găsi suportul necesar.
De aici și nevoia să explicăm celălalt aspect al intervențiilor: de ce creșterea ordinii sociale proiectate nu duce la diminuarea ordinii abstracte a pieței, chiar dacă duce la reducerea potențialului ei extraordinar de a produce prosperitate și solidaritate? Spusă într-un mod mai puțin precis, dar mai sugestiv, aceasta înseamnă să explicăm de ce partea spontană a ordinii sociale se extinde continuu, cel puțin la fel de repede ca ordinea proiectată, în așa fel încât produce sporuri de prosperitate și solidaritate mult mai mari decât pierderile pe care le produce extinderea ordinii proiectate.
Cineva ar putea spune că principiul universal al ignoranței este suficient pentru a observa împreună cu Hayek că inclusiv regulile proiectate (cunoscute de autoritate și de indivizi) pot produce ordine spontană, deoarece faptele particulare sunt cunoscute numai individului, astfel că în cele din urmă doar cunoașterea individuală va determina tipul de ordine care rezultă atunci când sunt urmate reguli proiectate. Dar, pornind de aici, cred că este util să repetăm că acesta este doar un factor al mecanismului datorită căruia, dacă nu se îndeplinește vreuna dintre cele două condiții extreme la care m-am referit mai sus, regulile proiectate nu pot împiedica ordinea abstractă a pieței să rămână mereu partea covârșitoare a ordinii sociale și chiar să continue să se extindă mai repede în raport cu partea proiectată, făcându-ne mai prosperi și mai solidari.
Dacă clarificăm aceste două aspecte referitoare la intervenții, atunci susținătorilor intervențiilor le va fi mai dificil să continue să prezinte rezultatele bune din societate ca efecte ale ordinii proiectate, iar aspectele nefavorabile ca efecte ale ordinii „haotice” ale pieței. Dar, desigur, abandonând principiile în numele vreunui ideal cu priză la public și/sau invocând „necesitățile inevitabile”, ei vor continua să producă „dovezi” conform cărora regulile proiectate produc prosperitate sau răspund cererilor diverselor grupuri pentru reducerea aspectelor nefavorabile ale pieței. Totuși, așa cum sper să arăt convingător în ultimele două părți ale acestui eseu, în realitate, chiar și atunci când publicul susține revendicările particulare ale vreunui grup pentru unele reguli cu scop, o face în mod specific pentru acele aspecte particulare, dar în multe alte privințe susține ordinea spontană, chiar dacă nu este pe deplin conștient de această practică.
De aceea, cred că în societatea occidentală, unde, în ciuda extinderii intervenționismului, ordinea spontană este permanent o parte covârșitoare a ordinii sociale, șansele ca impunerea unor obiective la nivelul societății, cum ar fi de exemplu justiția socială, să devină cu adevărat un scop pentru o mare majoritate de oameni pentru mult timp sunt cu adevărat reduse. Cu alte cuvinte, aceasta face ca și șansele ca cele două condiții extreme să apară în societatea occidentală în numele vreunui obiectiv specific să rămână scăzute. Astfel, este necesar să scoatem la lumină ideea că, deși nu are explicit acest scop, marea majoritate a oamenilor apără, conștient sau nu, ordinea spontană, făcând-o efectiv un scop al lor. Iar atât timp cât acest scop de a păstra ordinea abstractă există, sistemul moral al civilizației occidentale va putea fi apărat ca fiind superior altora[20]. În acest efort de explicare, eseul pe care îl prezint este dedicat acestui din urmă aspect și este complementar unui eseu anterior, publicat sub titlul „Capcana intervențiilor în ordinea pieței”, dedicat efectelor negative ale intervențiilor.
Bibliografie și adnotări
[2] În ultimii ani am încercat să explic prin articole, prelegeri și cursuri de ce este foarte important să avem în minte filozofia socio-economică a lui Hayek atunci când dorim să înțelegem societatea și schimbările care au loc și care, nu de puține ori, ni se par excepționale, dificil de înțeles sau cu totul neașteptate. Astfel mi-am dat seama că unul dintre conceptele hayekiene în legătură cu care cei care citesc sau ascultă, chiar și cei mai instruiți, au dificultăți în a le înțelege în profunzime este conceptul de „ignoranță necesară și iremediabilă”. Este greu de înțeles în special de ce ignoranța noastră este necesară. Ea e necesară pentru ca noi să rămânem liberi și să putem evolua. La Hayek, ignoranța iremediabilă este fundație a libertății. Cred că este util să acompaniez fraza din text cu câteva citate relevante din Hayek, care susțin idea referitoare la necesitatea ignoranței din această perspectivă. Primul citat: „What we must ask the reader to keep constantly in mind throughout this book, then, is the fact of the necessary and irremediable ignorance on everyone’s part of most of the particular facts which determine the actions of all the several members of human society. This may at first seem to be a fact so obvious and incontestable as hardly to deserve mention, and still less to require proof. Yet the result of not constantly stressing it is that it is only too readily forgotten. This is so mainly because it is a very inconvenient fact which makes both our attempts to explain and our attempts to influence intelligently the processes of society very much more difficult, and which places severe limits on what we can say or do about them. There exists therefore a great temptation, as a first approximation, to begin with the assumption that we know everything needed for full explanation or control. This provisional assumption is often treated as something of little consequence which can later be dropped without much effect on the conclusions. Yet this necessary ignorance of most of the particulars which enter the order of a Great Society is the source of the central problem of all social order and the false assumption by which it is provisionally put aside is mostly never explicitly abandoned but merely conveniently forgotten. The argument then proceeds as if that ignorance did not matter” (Friedrich Hayek (1993), „Law, Legislation and Liberty: A New Statement of the Liberal Principles of Justice and Political Economy”, vol. 1, p. 12). Al doilea citat: „ The very division of knowledge increases the necessary ignorance of the individual of most of this knowledge” (Hayek, 1960 [2011] „The constitution of Liberty”, în The Collected Works of F.A. Hayek, Vol. XVII, University of Chicago Press, p. 78). De aici se deduce că diviziunea cunoașterii, care este necesară pentru progress, naște necesitatea ignoranței referitoare la faptele particulare care determină și acompaniază deciziile individuale ale fiecăruia. Utilizarea unei cât mai mari cantități de cunoaștere face necesară coordonarea acestei cunoașterii dispersate în procesul pieței, care înseamnă acțiunea liberă a fiecăruia pentru a utiliza cunoașterea de care dispune. Cu alte cuvinte (al treilea citat), „civilization rests on the conquest of ignorance… civilization rests on the fact that we all benefit from knowledge which we do not possess… conquering ignorance, not by the acquisition of more knowledge, but by the utilization of knowledge which is and remains widely dispersed among individuals” (Hayek, 1993, p. 15). În fine, al partulea citat, în care avem concluzia: „We have now reached the point at which the main contention…will be readily intelligible. It is that the case for individual freedom rests chiefly on the recognition of the inevitable ignorance of all of us concerning a great many of the factors on which the achievement of our ends and welfare depends” (Hayek, 2011, p. 80).
[3] Conform Friedrich Hayek (1993), „Law, Legislation and Liberty: A New Statement of the Liberal Principles of Justice and Political Economy”, vol. 3, p. 89-93. Hayek spune: „ is not the selfish action of individual firms but the selfishness of organized groups. These have gained their power largely through the assistance government has given them to suppress those manifestations of individual selfishness which would have kept their action in check. The extent to which the functioning of the market order has already been impeded, and threatens to become progressively more inoperative, is a result not so much of the rise of large productive units as of the deliberately furthered organization of the units for collective interests” (p. 89).
[4] Hayek notează că atunci când veniturile fiecăruia sunt derivate din contribuția marginală pe care fiecare o aduce celorlalți membrii ai societății, rămâne cât mai mult pentru ceilalți. În schimb, pentru că grupurile obțin importanță și venituri nu corespunzător contribuției marginale, ci corespunzător importanței pe care publicul o alocă în general unui produs în societate, ele pot să limiteze producția de servicii pe care le oferă, pentru a avea un preț mai mare. În opinia mea, aceasta este dovada că sprijinul guvernamental pentru formarea de grupuri înseamnă, în final, mai puțină prosperitate și inflație mai mare (vezi Law, Legislation and Liberty, vol. 3, pp. 89-93). În literatura relativ recentă, neokeynesită, există de asemena o distincție între ceea ce s-ar obține în condițiile în care economia ar funcționa fără intervenții în ordinea pieței și ceea ce se obține când există monopoluri care concurează și prețurile și salariile nu sunt flexibile. În această viziune, producția care s-ar obține în condiții de piață liberă, în care salariile și prețurile sunt perfect flexibile este „first best”, adică maximul posibil dată fiind tehnologia. Totuși, dacă există concurență de monopol (ceea ce înseamă că prețurile sunt mai mari din cauza marjelor ce rezultă din puterea de monopol) și există rigidități nominale (prețurile și salariile sunt rigide la scădere), nivelul producției este cel natural, adică „second best” în sensul că este mai mică decât nivelul „first best”. În fine, în viziunea neokeynesistă, nivelul actual al producției este cel în care există competiția monopolistă, rigidități nominale și politică monetară. În viziunea neokeynesistă, politica monetară poate elimina rigiditățile nominale, permițând producției să fie la potențial, dar o stimulare a producției pentru a ajunge la „first best” ar fi hiperinflaționistă (vezi de exemplu Blanchard și Gali (2008), „”). Față de această abordare neokeynesistă vreau doar să precizez că atât atât concurența monopolistă, cât și rigiditățile nominale sunt determinate de intervenții guveramentale în favoarea organizării intereselor prin grupuri.
[5] Prin solidaritate înțeleg o solidaritate impersonală care apare datorită faptului că fiecare dintre noi, urmărindu-ne realizarea propriilor scopuri, îi ajutăm pe ceilalți să-și realizeze scopurile. Atunci când solidaritatea este definită, așa cum o definesc guvernele, ca un efort de a egaliza veniturile prin redistribuire sau alte reglementări, solidaritatea produsă de piață se reduce. Aceasta înseamnă că scade însăși capacitatea noastră de a produce valoarea nou creată pe care se bazează orice măsură guvernamentală de reducere a inegalității, ceea ce explică încercările mereu eșuate de a realiza o reducere sustenabilă a inegalității prin intervenții guvernamentale.
[6] Adam Ferguson spune: „ar trebui să privim cu multă prudență relatările obișnuite legate de vechii legiuitori și fondatori de state. Numele lor au fost preamărite vreme îndelungată. Presupusele lor planuri au fost admirate, iar ceea ce era probabil efectul unei situații inițiale este considerat, în fiecare caz în parte, un efect al proiectării umane” („An Essay of the History of Civil Society”, 1767, reprinted in India in 2018 by Facsimile Publisher, p. 188). Această precauție a lui Ferguson nu intră în contradicție cu faptul că, de exemplu, unii împărații romani, mai ales cei cu educație istorică, erau conștienți că multe dintre legile pe care le propuneau spre aprobare erau doar reflectarea juridică a unor practici validate de timp din perspectiva beneficiilor pentru Roma. Împăratul Claudius, când susține în fața Senatului o lege care permite străinilor să fie membri ai senatului dacă au averi și merite care să onoreze această funcție, spune că „și această lege se va învechi și ceea ce apărăm astăzi, invocând alte exemple, va fi invocat mai târziu ca exemplu” (Am folosit traducerea lui Eugen Lovinescu din limba latină (op. cit., p. 87), din Tacit, Anale, XI, cap. XXVI).
[7] O caracterizare excelentă face Eugen Lovinescu în 1924 dialecticii hegeliene și dialecticii cuprinse în materialismul istoric, care susțin istoricismul: „pentru Hegel, Ideea este creatoarea realităților…pe când pentru Hegel istoria înseamnă realizarea Ideii în formațiuni din ce în ce mai înalte, pentru Marx, istoria este expresia jocului factorilor de producție. Formele sociale nu reprezintă realizarea unor idealuri apriorice (în consecință destinații istorice – n.n.), ci sunt rezultanta unor forțe economice; omul e scos, așadar, din evoluția omenirii (subl. n.); pe deasupra lui lucrează legile producției cu un implacabil determinism; lui nu-i rămâne decât să constate normele acestui proces natural al societăților omenești, în jocul căruia nu i se rezervă nicio inițiativă” (Eugen Lovinescu, „Istoria Civilizației române moderne”, ediție critică de Nicolae Mecu și Oana Soare, Academia Română; Fundația Națională pentru Știință și Artă; Muzeul Național al Literaturii Române, 2016, pp. 32-33).
[8] Cele două noțiuni se exclud, dacă avem în vedere că una implică o credință excesivă în cunoașterea științifică, până la negarea altor forme de cunoaștere, iar cealaltă se referă la asemănarea cu omul, ale cărui comportamente sunt rareori științifice, din moment ce are și rațiune și sentimente. Aici, cele două trăsături pot „lucra” împreună pentru că o societate inventată exclusiv pe baze științifice nu există, iar a cere unei societăți să se comporte ca un om (o cerință irealizabilă), reflectă ideea de a concepe societatea după chipul și asemănarea omului. Nu poți cere unei societăți, cu atât mai mult uneia „științific„ create, să se comporte ca un om.
[9] Pentru o explicație amplă a modului în care a luat-o știința economică pe această cale vezi Frierdrich Hayek „The Trend of Economic Thinking: Essays on Political Economists and Economic History”, în W.W. Bartley III and Stephen Kserge (Eds), The Collected Works of F.A. Hayek, Volume III, pp. 13-30.
[10] Hayek îl citează pe Lord Acton, care vorbește de „the authority of tradition on the progress of thought” referitor la rolul tradiției în determinarea progresului. Este de notat că Hayek începe cea mai importantă carte a sa, și anume „The Law, Legislation and Liberty” cu un citat din Lordul Acton pe care îl utilizează ca motto la primul capitol al cății, motto care conține și expresia pe care am citat-o.
[11] Adam Smith, „The Theory of Moral Sentiments”, sixth edition (1790), MetaLibri, 2005, p. 212.
[12] Friedrich Hayek, “The Fatal Conceit: Errors of Socialism”, The University of Chicago Press, The University of Chicago Press, p. 63.
[13] Friedrich Hayek (1993), “Law, Legislation and Liberty: A New Statement of the Liberal Principles of Justice and Political Economy”, vol. 2, p. 66-67 și p. 68.
[14] Este clar că schimbarea ordinii nu poate fi făcută de o persoană în sensul de a elimina în întregime tradiția de reguli de bună conduită sau reguli abstracte (Hayek numește aceste reguli mai întâi „de bună conduită”, iar mai târziu, influențat de Popper, „abstracte”, pentru a fi mai ușor de asociat cu ideea lui Popper de societate deschisă sau abstractă). Oricât de mult ar vrea să transforme societatea conform unui proiect, un dictator nu ar putea să-i convingă pe toți membrii societății să renunțe la regulile tradiționale.
[15] Milton Friedman (2002), „Capitalism and Freedom”, University of Chicago Pess.
[16] La mijlocul secolului al XVI-lea, Philip al II-lea a primit propunerea de înființare a unei corporații de agenți de asigurări oficiali care să remedieze fraudele și abuzurile prevalente din domeniul asigurărilor. Propunerea a fost întâmpinată cu dezaprobare de comercianții de astfel de produse de asigurare, argumentând că „dacă libertatea comerțului nu ar rămâne în întregime (sublinierea mea), acest oraș (e vorba de Bergen—nota mea) și comerțul său ar deveni ca un corp infectat cu o boală contagioasă, care atacând mai întâi un membru al corpului, puțin câte puțin ar ajunge să infecteze întregul” (citat după H. M. Robertson, „Aspects of the Rise of Economic Individualism: A Criticism of Max Weber and his School” [1933] 1959 pp. 75-76). Am dat acest citat pentru a sublinia încă o dată că oamenii fac ipoteza că odată ce apare, o intervenție are capacitatea de a afecta întreaga economie, până la dispariția ordinii pieței, deși, așa cum arăt în acest eseu, dacă cele două condiții extreme nu se materializează, ordinea proiectată nu poate rămâne decât infimă relativ la ordinea spontană.
[17] Foarte mulți analiști au înțeles greșit avertismentele lui Hayek referitoare la eroarea gânditorilor socialiști care, dezamăgiți de contradicțiile din propria ideologie, au concluzionat că toate ideologiile sunt eronate și că a fi rațional înseamnă a acționa neghidat de un sistem de valori generale sau de principii care alcătuiesc ideologia, chiar dacă acest sistem de valori este intern coerent, cum este cazul ideologiei liberale. Dar, spune Hayek, „a fi ghidat doar (sublinierea mea)…de scopuri particulare explicite…și a respinge toate valorile generale ale căror contribuții la rezultate particulare dezirabile nu poate fi demonstrată (sau a fi ghidat de ceea ce Max Webber numește ‘raționalitate cu scop’) este o imposibilitate”. Și, mai mult, „deși, într-adevăr, o ideologie este ceva ce nu poate fi ‘dovedit’ (sau demonstrat a fi adevărat) ea poate foarte bine să fie ceva a cărei largă acceptare este condiția indispensabilă pentru cele mai multe dintre lucrurile particulare pentru care ne străduim” (Law, Legislation and Liberty, vol. 1, p. 58).
[18] Friedrich Hayek (1993), “Law, Legislation and Liberty: A New Statement of the Liberal Principles of Justice and Political Economy”, vol. 1, p. 58.
[19] Ibidem, p. 59.
[20] Hayek spune: „Numai dacă acceptăm o astfel de ordine universală ca scop, adică dacă vrem să continuăm pe panta, care de la vechii stoici și de la creștinătate a fost caracteristică civilizației occidentale, putem defini acest sistem moral ca superior altora – și în același timp ne străduim să-l îmbunătățim în continuare prin critică imanentă continuă” (Friedrich Hayek (1993), „Law, Legislation and Libery: A New Statement of the Liberal Principles of Justice and Political Economy”, Vol. 2, p. 27).
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.