Sub comunism, simțeai cum îți întuneca fiecare gest, fiecare clipă, umbra colosală a Moscovei. Vuietul profund, neîncetat al atomocentralei iadului roșu nu te părăsea nici în somn. Prin mii de fire nevăzute, Moscova te mișca de colo-colo ca pe un mort, fără măcar să știe că exiști. Și când trăgeai aer în piept, pe vârful muntelui, undeva, în subconștient, se trezea un soi de mirare că ți se mai dă voie să respiri.
Mulțumită Washingtonului, regăsesc acest sentiment pe care îl credeam șters definitiv. Lângă noi acționează acum o forță gigantică, devastatoare, hotărâtă să strivească Iugoslavia cu o cruzime rece, indiferentă. De la începutul bombardamentelor, șansa opririi suferințelor omenești a existat de câteva ori. Primakov a ieșit de la Miloșevici cu propunerea reducerii prezenței militare sârbe în Kosovo și aducerii refugiaților înapoi, cu condiția să se oprească bombardamentele. Papa Ioan Paul al II-lea a cerut suspendarea bombardamentelor de Paștele catolic. Atât Miloșevici, cât și Drașkovici declară că sunt gata să negocieze cu Ibrahim Rugova un „acord politic” vizând garantarea unei autonomii substanțiale pentru Kosovo. Guvernul de la Belgrad a încetat în mod unilateral focul în Kosovo, întrucât se apropie Paștele ortodox. Este împotriva oricărei minime rațiuni și bunului simț să nu oprești bombardamentele în aceste condiții, fie și numai pentru a da o șansă sutelor de mii de refugiați din Kosovo să se întoarcă acasă, nu să-i transporți în... Cuba!
Iată ce afirmă Zoran Djindjici, liderul Partidului Democrat, de opoziție, din Iugoslavia: „Nimeni în Serbia nu se mai gândește acum la responsabilitatea lui Miloșevici. Este dificil să explicăm oamenilor că Serbia trebuie să facă parte din Europa. Este dificil să explicăm că prietenii noști ne distrug fabricile, podurile, viața”. „Prin intervenția sa militară, NATO împiedică schimbările democratice care ar fi avut loc în Iugoslavia în 1999-2000”.
De fapt, vorbim despre dreptul unui popor de a-și hotărî singur soarta. Un dictator trebuie înlăturat de propriii săi supuși, altfel el se transformă într-un fel de moroi politic care revine ca erou în conștiința națiunii. În acest moment, Westul atacă însuși spiritul Serbiei, care a însemnat de-a lungul vremii dârzenie și demnitate. Și o face cu un cinism înfiorător. „NATO aruncă bombe în Iugoslavia tocmai pentru a nu o lăsa să se dezmembreze. Miloșevici vrea secesiunea Iugoslaviei”, declara marți, la București, Strobe Talbott, adjunctul d-nei Albright. Asemenea glume de măcelar am mai auzit doar la I.V. Stalin, care zicea că ocuparea Poloniei de către URSS cap la cap cu hitleriștii este pentru a o salva.
Ceea ce nu are sens în cazul României. Această țară stă deja în genunchi, cu fundul în sus și cu fruntea în pământ, tot trăgând de bocancul NATO ca să și-l pună pe ceafă. De fapt, nu țara, ci d-nii Constantinescu, Babiuc și Pleșu, care țin cu tot dinadinsul să dăruiască României ceva din sufletele lor de slugi. Așa cred ei că se intră în lumea Occidentului, târâș pe coate și genunchi, ca la curțile despoților orientali. Și nu sunt singuri. O haită de inși spelbi, cu priviri spălăcite, ieșiți ca dintr-un reactor genetic subteran, a invadat ca la un semn toate ecranele. Folosesc aceleași cuvinte, aceleași expresii, aceleași idei, de parcă au învățat cu toții la aceeași școală. Curat violare de domițil, da` e NATO, ne căciulim și noi la cine-i mai tare, iar cine nu e de acord nu poate fi decât rus, chinez sau un namibian murdar – la asta se reduce filosofia acestor androizi.
Ceea ce se pare că ei nu-și pot prin construcție imagina este un adevăr simplu: un om sau o țară care vrea să-și merite numele nu îngenunchează decât în fața lui Dumnezeu. Problema României nu e că nu aparține NATO sau UE, ci că nu-și aparține sieși. Dacă ar fi primită acum în organismele euroatlantice, România ar fi omul bolnav al acestora. Imaginea națională a țării noastre, dacă avem tăria de a o privi din afară, este amorfă, tulbure, urât mirositoare. Nu inspirăm nimănui respect. Cei mai apropiați vecini ne disprețuiesc. Pentru West, nu existăm. Este rezultatul a zece ani de lucrare asupra țării înfăptuită de clasa politică postdecembristă. Speranța imbecilă a actualei puteri este că dacă sutem băgați în NATO se șterg toate ticăloșiile și tâmpeniile pe care le-a comis, și ne fac americanii restructurare, PIB-ul mare, și dacă nu leul mare, măcar dolarul mai mic. NATO nu-i altceva decât o scuză disperată. Nimeni nu e dispus să ne rezolve ceea ce noi nu suntem în stare.
Firește că trebuie să intrăm în NATO, în Europa, în SUA, în Canada, ba chiar și în Noua Zeelandă, dacă se poate. Dacă însă ființa națională va continua să nu se închege, dacă sufletul României va rămâne la fel de împrăștiat și imaginea ei la cheremul oricărui milog ajuns în funcții înalte, atunci nu vom face decât să plutim în derivă, cu țara, purtîndu-ne blestemul și jalea de-a lungul tuturor continentelor planetei.
Adevărul, 08 aprilie 1999
Acest text datează dintr-un an în care președinte al Statelor Unite nu era republicanul de azi Donald Trump, ci democratul Bill Clinton. Trump se pregătea pe atunci să devină, după ce fusese republican din 1987, membru al Partidului Democrat din 2001.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
