Fantomă pe care o vedem cu toţii, iar eu în două ipostaze: în sala de curs, cȃnd privesc oameni care nu au curajul să-şi spună opinia sau să răspundă la o întrebare (deşi ştiu răspunsul corect) şi în cabinet, unde văd spaima inclusiv în mȃini tremurânde sau lacrimi. Foto: Profimedia

Cum este posibil ca, într-o țară acaparată de ani întregi de impostură, corupție, subfinanțare și mediocritate instituțională, să apară constant oameni capabili de performanță la nivel mondial?

Mă numesc Andrei, am 22 de ani și sunt fan Eurovision de 11 ani. Vă povestesc cum a fost.

Urmăresc concursul de când am început să participăm la el, dar e drept că doar de vreo 20 de ani cu mare fidelitate şi încântare. Pe la mijlocul anilor 2000, a început să se iasă hotărât din reţeta de melodii pop în stil Cerbul de Aur. Participarea noastră din 2005, cu „tobele” improvizate de trupa Sistem, a impresionat şi vizual, şi auditiv, datorită vocii excepţionale a Luminiţei Anghel. Au urmat, în aceste două decenii scurse de atunci, şi alte melodii bune, puternice, cu voci memorabile. Foto Profimedia

Alexandra Căpitănescu și trupa ei au obținut rezultat istoric la Eurovision 2026. Cifrele arată așa: locul 3 în clasamentul final, locul 2 la televot în finală, locul 2 în semifinală. Însă, în spatele acestora, se ascunde povestea unei fete de 22 de ani, care urmărește Eurovision de când era mică, și care a ajuns acum să-și transmită mesajul pe scena mult visată, în văzul a peste 160 de milioane de telespectatori.

Alexandra a fost înainte de toate mare fană Eurovision, urmărind concursul încă de când era copil. La unele ediții, poate a și adormit înainte de miezul nopții. Sâmbătă, cam pe la aceeași oră, va rupe scena cu „Choke me” și vreo 170 de milioane de oameni o vor privi. Piesa e despre luptele noastre interioare. Și, iată, despre cum le dăm afară în văzul tuturor.