Mungiu, Chivu, Căpitănescu și liceenii fantastici. Patru exemple într-o singură lună de succes în ciuda statului, nu datorită lui

sursa foto: Profimedia

Patru performanțe extraordinare într-o singură lună.

Și o întrebare care nu îmi dă pace:

Cum este posibil ca, într-o țară acaparată de ani întregi de impostură, corupție, subfinanțare și mediocritate instituțională, să apară constant oameni capabili de performanță la nivel mondial?

România ultimelor decenii a produs prea des lideri politici fără viziune, administrații incompetente care au tratat educația, sănătatea sau economia ca pe niște instrumente de putere şi abuz, și nu ca investiții strategice în viitor.

Și totuși, paradoxal, în aceeași Românie:

– câțiva zeci de liceeni brilianți ajung în finala mondială de robotică și joacă România contra României;

– antrenorul Cristian Chivu câștigă Serie A și Cupa Italiei cu Inter Milano;

– Alexandra Căpitănescu urcă pe podiumul Eurovision;

– regizorul Cristian Mungiu este din nou premiat cu Palme d’Or, la Cannes.

Ce spune paradoxul acesta despre societatea noastră?

Performanța românească apare adesea nu datorită sistemului, ci în ciuda lui. Și cred că exact aici se află una dintre marile noastre drame colective.

Ne-am obișnuit să tratăm excelența ca excepție, ca pe o poveste individuală de succes.

Dar în spatele fiecărei performanțe există aproape întotdeauna același lucru:

– familii care au compensat lipsurile sistemului;

- copii care performează în ciuda obstacolelor de tot felul (baze sportive deficitare, programe anacronice, lipsuri materiale);

– profesori care au văzut dincolo de atribuțiile fişei de post şi salariilor mici;

– mentori care au investit timp fără garanții;

– oameni care au ales să construiască în loc să se victimizeze ori să abandoneze.

Nu e vorba despre succes, e vorba despre valoare pe termen lung, reziliență într-o societate care își consumă prea des oamenii valoroși sau îi alungă afară.

Mulți dintre cei care performează în România o fac cu eforturi uriașe, într-un climat de neîncredere, instabilitate și lipsă de predictibilitate. Și totuși continuă, într-o societate în care instituțiile statului sunt într-un accelerat proces de decredibilizare.

Poate pentru că există încă o resursă pe care statisticile nu o măsoară suficient: reziliența.

O formă de încăpățânare constructivă a oamenilor, care aleg să creeze, să învețe, să concureze, să performeze și să spere, chiar și atunci când contextul nu îi ajută.

Cum ar arăta România dacă performanța nu ar mai depinde de sacrificiul individual?

Cum ar arăta o țară în care educația, cultura, sportul și inovația ar fi susținute sistemic, coerent și pe termen lung? Și nu sabotate de cei care ar trebui să le protejeze.

Poate că adevărata maturizare a societății noastre va începe atunci când excelența nu va mai fi o excepție eroică, într-o cultură a imposturii, ci o consecință firească a unui ecosistem sănătos.

Iar până atunci, fiecare om care construiește onest — profesor, elev, părinte, antreprenor, artist, antrenor — devine, într-un fel, un mic act de rezistență socială.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp