Foto Profimedia
Am aşteptat cu mai multă emoţie şi bucurie seara de sâmbătă decât pe cea de Revelion. De altfel, am şi rămas trează mult mai târziu decât la trecerea dintre ani, eveniment care a încetat cândva să mă mai impresioneze. Eurovisionul, însă, sper să mă atragă cu vraja lui de fiecare dată încă mulţi ani de acum înainte.
Urmăresc concursul de când am început să participăm la el, dar e drept că doar de vreo 20 de ani cu mare fidelitate şi încântare. Pe la mijlocul anilor 2000, a început să se iasă hotărât din reţeta de melodii pop în stil Cerbul de Aur. Participarea noastră din 2005, cu „tobele” improvizate de trupa Sistem, a impresionat şi vizual, şi auditiv, datorită vocii excepţionale a Luminiţei Anghel. Au urmat, în aceste două decenii scurse de atunci, şi alte melodii bune, puternice, cu voci memorabile. Iar speranţele mele la un loc pe podium s-au menţinut ridicate de la an la an. Dar au urmat şi piese foarte slabe calitativ, şi pandemia, şi scandalul în urma căruia am fost acuzaţi de aranjamente şi sancţionaţi, şi cei doi ani de pauză, când concursul mi s-a părut lipsit de miză fără participarea noastră, deci a trecut aproape neobservat.
Apoi a venit fata asta hotărâtă şi extrem de bună pe scenă care ne-a dat tuturor miza pe care ne-o doream ca să ne implicăm din nou, cu sufletele, în acest concurs. A fost o campanie de promovare ca nicio alta, s-a vorbit enorm despre Alexandra Căpitănescu şi piesa ei, s-a comentat în fel şi chip despre titlul şi despre stilul piesei, căci rock-ul e încă un gen destul de controversat când vine vorba de Eurovision şi nu multe ţări îndrăznesc să trimită astfel de piese în concurs.
Sâmbătă seara ne-am simţit teribil de bine cele câteva ore cât am urmărit împreună, în bula de Facebook, prestaţiile tuturor concurenţilor. Iar la penultima melodie, a ţării noastre, am răsuflat în sfârşit uşuraţi: momentul a fost impecabil, imposibil să nu primim un punctaj foarte înalt. Emoţii, emoţii în aşteptarea rezultatelor, comentarii aprinse la fiecare vot de juriu naţional – cum adică Moldova ne-a dat doar 3 puncte?! de unde şi până unde 12 puncte din Luxemburg?! Franţa şi Anglia, serios, chiar niciun punct şi pentru România?! Explozie de bucurie la votul masiv al publicului de peste tot din lume, vot care ne-a aşezat în fruntea clasamentului şi ne-a păstrat acolo minute în şir. Apoi… Apoi a venit votul publicului pentru Israel, ce se adăuga unui punctaj bunicel primit de la juriile naţionale, şi noi am coborât pe locul 2, iar de acolo am mai coborât o treaptă, pe locul 3, după ce Bulgaria a primit un punctaj uriaş de la public şi s-a instalat pe locul 1.
Şi atunci s-a pogorât deodată iadul pe pământ. S-a dus naibii orice bucurie de a fi urmărit câteva ore de competiţie muzicală ce ne ţinuse cu inima la gură şi de a fi ascultat multe piese care ne-au încântat urechile, mai mult sau mai puţin, fiecăruia după gustul său. Au început plângerile că nu am primit suficiente voturi de la ţările vecine, deşi noi le-am dat lor. Au început jignirile la adresa celor cărora le plăcuse melodia câştigătoare, considerată de mulţi, vai, manea, tiktocăreală, brainrot, cocălărie şi alte epitete, care mai de care mai „generos”. Israelul a fost, cică, votat doar din motive politice sau ca reacţie la valul de antisemitism în creştere de peste tot din lume. Iar noi, cei mai merituoşi cu piesa noastră, am fi fost din nou defavorizaţi…
Noroc că am o vârstă şi o experienţă a reţelelor sociale care m-au învăţat să nu mai pun la suflet toate vorbele aruncate aiurea în online. Pentru că mie acest podium de acum două seri mi-a plăcut nespus. „Bangaranga” mi s-a părut o piesă de dans perfectă şi o zăpăceală adorabilă, cu multele ei linii melodice diferite care se întorceau toate, cuminţele, la refrenul acela obsesiv şi antrenant. „Michelle” mi-a încântat sufletul, cred că într-o altă conjunctură politică ar fi fost câştigătoarea, de fapt. Iar „Choke Me” e piesa de care am fost foarte mândră că o trimitem în concurs (cu excepţia titlului, pe care l-am considerat de la bun început nefericit şi cred că ne-ar fi fost uşor şi ne-ar fi prins bine să îl schimbăm cu „Shock Me”, de exemplu). Normal că am ţinut cu România, normal că aş fi vrut să câştigăm, dar la fel de normal mi se pare şi că nu am reuşit asta, chiar cred că celelalte piese au fost mai pe gustul mulţimii – şi nu e nimic peiorativ în cuvântul acesta, „mulţime”.
E mare păcat să ne stricăm acum toată emoţia frumoasă din ultimele săptămâni aruncând cu ură în jurul nostru, mai ales înspre vecinii care nu ne-au votat cu generozitate. Culmea e că, în acelaşi timp, acuzăm alte ţări că au obţinut puncte multe de la vecinii lor, undeva e totuşi o problemă în modul în care gândim! La fel, e disonant cognitiv să ne ţuguiem buzele dispreţuitor atunci când spunem că Bulgaria a fost votată masiv de diaspora ei, când de fapt şi noi tot de la diaspora ne-am primit grosul punctelor. Sau s-o dăm ca exemplu de „aşa da” pe Helena Paparizou, lăudată pentru câştigarea finalei din 2005 cu un moment care, la vremea aceea, a fost cam la fel cu cel al Ciprului de acum două seri: o maneluţă pop cu o solistă sexy. Ce-ar fi să ne liniştim, mulţumiţi cu un foarte onorabil bronz la acest concurs şi cu amintirea unei seri pline de muzică frumoasă, voci excepţionale şi momente încântătoare sau emoţionante?
Eu văd acest Eurovision ca pe o Olimpiadă a muzicii. Şi cred că n-ar trebui să fie amestecat politicul în concurs, aşa cum se întâmplă din ce în ce mai puternic în ultimii ani. Mi-e dor de vremurile în care Rusia era o participantă ca oricare alta, în care reprezentanţii ei veneau cu melodii cântate în limba engleză şi chiar câştigau concursul. Mai ţineţi minte piesa „Believe” a lui Dima Bilan, care a câştigat în 2008? Îmi plăcuse mai mult piesa lui de cu doi ani înainte, când pierduse locul 1 în faţa finlandezilor de la Lordi (vai, ce scandal a fost şi atunci cu „monştrii” ăia!). Piesa se numea „Never Let You Go”, îmi amintesc şi acum refrenul ei şi chiar cred că ar merita o nouă viaţă, cu ajutorul unei reorchestrări cu tehnologiile contemporane.
De fapt, acesta este marele meu regret de la Eurovisioanele vechi: piesele memorabile. De prea mulţi ani am ajuns să nu-mi amintesc nici măcar ce ţară câştigă Eurovisionul, darămite vreo piesă, atât de nesemnficative mi se par. În schimb, concursul a continuat să crească vizual, scenele sunt din ce în ce mai spectaculoase, imaginile sunt o încântare crescândă. Eu nu ştiu să existe spectacol muzical mai impresionant decât Eurovisionul şi zău dacă îi înţeleg pe cei care îl desconsideră superiori.
Întorcându-mă la interdicţii şi boicot pe motive politice, îmi amintesc că victoria rusului Dima Bilan din 2008 a dus la organizarea uneia dintre ediţiile care mi-au plăcut cel mai mult din punct de vedere muzical: cea din 2009, de la Moscova. A fost câştigată de Alexander Rybak cu „Fairytale” (cu cel mai mare punctaj de vreodată până atunci), dar nu doar această piesă a rămas să trăiască în timp, inclusiv pe radiouri (ceea ce se întâmplă destul de rar cu piese de Eurovision), ci şi piesa fraţilor noştri de peste Prut, „Hora din Moldova”, care îmi face şi acum picioarele să se mişte singure când o aud, deşi nu prea pot suferi folclorul. Şi îmi aduc aminte că, la vremea respectivă, m-a marcat puternic şi piesa Rusiei, „Mamo”, interpretată de o cântăreaţă care în zilele noastre n-ar avea nicio şansă să mai reprezinte urâta ţară care a ajuns Rusia: Anastasia Prikhodko, cu tată rus şi mamă ucraineană, care a cântat piesa pe jumătate în rusă, pe jumătate în ucraineană.
A urmat o altă ediţie foarte frumoasă, cea din 2010, din Norvegia, de la care am rămas cu alte 3 piese memorabile: „Opa” a Greciei, prima melodie care a ridicat-o în picioruşe pe fetiţa mea (pe atunci în vârstă de un an şi câteva luni), să „joace”; „Sweet People” a Ucrainei, teribil de emoţionantă şi frumos construită; „Algo pequeñito”, melodia Spaniei care a ajuns doar pe locul 15, dar care s-a auzit ani şi ani pe radiourile noastre, continuând să mă emoţioneze şi acum (plus amintirea acelui unic moment ciudat, când un spectator aparent în stare de ebrietate a urcat pe scenă şi a oferit un număr neaşteptat de balet alături de solistul spaniol).
Nu ştiu câte piese vor rămâne în memoria mea afectivă după concursul de-aseară, în afară de a noastră, bineînţeles. Piese pe care să le ascult cu multă plăcere şi după zeci de ani şi să îmi vină natural să le fredonez refrenul, aşa cum se întâmplă, de exemplu, cu piesa câştigătoare a Eurovisionului din 1997: „Love Shine a Light”, interpretată de britanicii Katrina and the Waves. Melodii frumoase mi s-au părut sâmbătă seară, pe lângă cea a Israelului, cea a Maltei şi a Italiei – aceasta din urmă fiind şi ea desconsiderată de elitiştii neamului ca fiind „muzică de nuntă” şi, „vai, ce solist ţăran”! Eu nu merg la nunţi, nu dansez niciodată pe populare, iar dacă aud un început de manea undeva am plecat imediat din locul acela. Am făcut şcoala de muzică, am studiat serios pianul şi muzica clasică, am ascultat foarte mult jazz, rock şi blues în tinereţe, iar acum sunt fan înfocat de hip-hop – şi cu toate astea sufletul meu s-a bucurat pe refrenul Italiei, iar „ţăranul” acela napoletan m-a impresionat cu emoţia lui din finală, când îi tremurau mâinile vizibil şi nu-i mai venea să plece de pe scenă la sfârşit. De ce să nu ne lăsăm sufletele să se simtă bine, măcar pentru câteva momente, ca o pauză de respiro de la tumultul covârşitor al vieţilor noastre cotidiene?
Şi să ne bucurăm şi pentru că publicul din toate cele 34 de ţări votante precum şi cel din ceea ce se numeşte „restul lumii” ne-a dat puncte. Deci toţi oamenii care au votat, de peste tot din lumea asta, ne-au înscris in Top 10 al lor, ceea ce este o performanţă rară. Doar noi şi bulgarii am fost votaţi atât de masiv – doar că ei, din păcate, au primit mult mai multe puncte decât noi, inclusiv 10 punctaje maxime, de câte 12 puncte (în timp ce noi am primit 12 puncte doar de la publicul din Moldova). Şi, tot din păcate, de la juriile de specialitate nu am primit prea multe puncte: 15 din cele 34 de jurii ne-au dat câte 0 (zero) puncte. Mi s-a părut ciudat, pentru că piesa noastră chiar e o piesă foarte bine construită, iar interpretarea a fost excelentă. De altfel, am văzut multe articole de prin presa străină, inclusiv de pe site-ul oficial Eurovision, ilustrate cu imaginea Alexandrei noastre, atât de impresionant a fost momentul României, de fapt…
Iar dacă ar fi să caracterizez cu un singur cuvânt această ultimă ediţie de Eurovision, cuvântul ar fi: globalizare. Un evreu cu părinţi francezi cu origini algeriene a reprezentat Israelul cu o melodie cu inflexiuni arăbeşti. O grecoaică născută la Londra a reprezentat Ciprul cu o melodie practic turcească. Punctul forte al momentului finlandez a fost asigurat de o violonistă de origine mixtă suedeză. Franţa a fost reprezentată de o mulatră blondă cu ochi albaştri, de 17 ani, o franco-americancă cu familie mormonă şi mamă congoleză.
Până şi la melodia câştigătoare, cea a Bulgariei, putem vorbi de globalizare, dat fiind că unul dintre compozitorii-producători este chiar român de-al nostru: Cristian Tarcea (care a făcut parte şi din juriul nostru naţional care a selectat piesa Alexandrei, parcă aici îmi sună uşor a conflict de interese, totuşi). Am putea oare să ne bucurăm că e şi un pic de Românie în victoria vecinilor noştri de peste Dunăre? Să nu îl comparăm pe acest compozitor cu Costi Ioniţă, cu care cred că are în comun doar faptul că sunt amândoi din Constanţa, când de fapt el este un băiat cu studii muzicale serioase şi a avut, iată, fler pentru a contribui la construcţia piesei câştigătoare din acest an?
Şi, în timp ce muzica s-a globalizat şi oamenii nu mai ţin cont de graniţele „fizice” dintre ţări, aseară au fost în concurs mai multe melodii cântate în limba naţională ca niciodată. Poate paradoxal, poate nu.
În muzică s-a făcut pace, aşadar, nu se mai războieşte nimeni nici pentru pământuri sfinte, nici pentru insule rupte-n două, nici nu contează ce rasă ai sau ce fel de sex preferi. Cred că am putea face şi noi acelaşi lucru, în restul vieţilor noastre. Să ne bucurăm mai mult de lucruri simple şi emoţionante în loc să ne luptăm ca proştii între noi pe motive unul mai neimportant decât altul. Iar copiilor noştri, şi copiilor copiilor copiilor noştri – care probabil vor fi mai toţi mulatri cu păr blond şi cu ochi albaştri – să le lăsăm moştenire o lume paşnică şi întreagă, plină de muzică ce ne poate bucura sufletele şi mişca picioarele.
Să trăim frumos, adică. Şi să construim, naibii, o sală de concerte ca lumea în Bucureşti, pentru că, iată, se apropie trofeul de noi şi n-am avea unde să-l găzduim. Să putem avea şi noi un moment impresionant ca cel de sămbătă seara de la Viena, când am privit cu lacrimi în ochi cum o sală întreagă, cu peste 10.000 de oameni veniţi de peste tot din Europa (şi nu numai), nu se mai putea opri din cântat refrenul melodiei „Volare” – melodia cu care italianul Domenico Modugno a câştigat, acum aproape 70 de ani, acest concurs atât de iubit şi urât totodată, unicul Eurovision, locul… 3. Fix ca piesa cântată de Alexandra Căpitănescu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.