Știu cum arată o casă în care o femeie a fost lovită, pentru că, în aproape 30 de ani de muncă în protecția copilului, am intrat în destule case în care aerul era prea greu ca să respiri normal. Case în care copiii vorbeau în șoaptă, fără să li se ceară. Case în care mama trăgea mâneca în sus și spunea că s-a lovit de ușă, cu ochii în pământ, în timp ce copilul se uita fix la mine, de parcă voia să-mi spună altceva, dar învățase deja că tăcerea e mai sigură decât adevărul.

​În timp ce Marea Britanie introduce în școli module despre respectul față de femei, România se confruntă cu o criză sistemică. Datele pentru anul 2025 (până în luna noiembrie) arată o realitate alarmantă: peste 50 de cazuri de femicid au fost confirmate, ceea ce înseamnă că, în medie, o femeie este ucisă în fiecare săptămână, de cele mai multe ori de către un partener sau fost partener.

Nu vă supărați pe mine, dar ce sunt aceste mesaje, prezentate ieri la protestul „Împreună pentru siguranța femeilor, stop femicidelor”?

Sunt sigură că dacă aș întreba zece oameni de pe stradă ce e ăla femicid, șapte ar ridica din umeri, doi ar spune că sună a ceva de la farmacie și unul ar zice că e vreo boală de picioare. Dar nu, nu e nimic exotic. E fix realitatea aia crudă în care femei ajung să fie omorâte doar pentru că sunt femei.

Femicidul nu este o întâmplare. Este rezultatul unui sistem care refuză să vadă, să audă, să acționeze. Trăim într-o țară în care fetele și femeile mor sub ochii noștri. Nu din greșeală. Ci pentru că atunci când au avut curajul să ceară ajutor, nu li s-a oferit, ci au primit stigmatizare, discriminare, lipsă de înțelegere și de empatie. foto. captura