Undeva, o femeie tocmai a fost lovită. Un copil a desenat o casă fără uși, din care nu poate scăpa. Iar noi încă întoarcem privirea

sursa foto: Profimedia

Știu cum arată o casă în care o femeie a fost lovită, pentru că, în aproape 30 de ani de muncă în protecția copilului, am intrat în destule case în care aerul era prea greu ca să respiri normal. Case în care copiii vorbeau în șoaptă, fără să li se ceară. Case în care mama trăgea mâneca în sus și spunea că s-a lovit de ușă, cu ochii în pământ, în timp ce copilul se uita fix la mine, de parcă voia să-mi spună altceva, dar învățase deja că tăcerea e mai sigură decât adevărul.

Scriu aceste rânduri ca un om care am văzut, de prea multe ori, că un copil poate fi terorizat în propriul cămin.

E un coșmar pe care mulți îl trăiesc.

În ultimele săptămâni, cifrele despre violența domestică din România au revenit în spațiul public. Mii de intervenții ale poliției, agresiuni, ordine de protecție, brățări electronice. Statisticile variază ușor de la un raport la altul, dar adevărul rămâne același: de ani de zile trăim cu o urgență morală pe care o tratăm ca pe o știre obișnuită. Sunt orice altceva, dar nu niște simple statistici, așa că haideți să le abordăm.

Anul trecut, Poliția Română a intervenit în 138.385 de cazuri de violență domestică. Peste 138.000 de case în care cineva a sunat, a strigat, a cerut ajutor, sau în care un vecin n-a mai putut să închidă ochii.

E o realitate cotidiană, case care se transformă în adevărate câmpuri de luptă.

La un calcul simplu, înseamnă o intervenție la fiecare patru minute.

La fiecare patru minute, undeva în România, o echipă de polițiști intră într-o casă unde cineva sângerează, plânge, se ascunde. La fiecare patru minute. Cât durează să-ți bei cafeaua de dimineață.

Aproape jumătate dintre femeile din România au suferit o formă gravă de violență din partea partenerului de viață. Față de o medie europeană de 31,8%, suntem pe primele locuri într-un clasament sinistru, în care nu vrea nimeni să fie.

În mediul rural, situația este și mai crudă, cu una din două femei agresată de bărbatul cu care trăiește. Suntem, ca țară, pe primul loc în Uniunea Europeană.

În 2023, au fost înregistrate 40.956 de victime femei ale violenței domestice. Numărul a crescut constant din 2018 încoace. Nu scade, ci crește, an de an.

Doar anul trecut, 57 de femei au fost ucise prin violență. Unele erau mame, altele erau însărcinate. Una avea 22 de ani și a fost lovită în cap cu un topor, sub ochii mamei și ai copiilor ei.

Și mai e un lucru pe care cifrele nu-l spun: din totalul cazurilor raportate la poliție, doar 3,3% ajung în fața unei instanțe. Dintr-o sută de femei care au curajul să ceară ajutor, doar trei primesc o formă de justiție. Restul înghit tăcere. Sistemul le înghite și le pune înapoi, în aceeași casă, lângă același agresor.

Cifrele astea nu înregistrează mâinile care tremură înainte să formeze 112 și nici telefonul închis de trei ori la rând, cu speranța că, poate, se oprește. Nu înregistrează nici copilul care se uită la ușă și învață, mult prea devreme, cum arată frica.

În violența domestică nu se sparg doar capete, nu se rup doar mâini și nu se cârpesc doar palme. Se distrug încrederea, sentimentul de siguranță, ideea de "acasă" și de normalitate și ajungem să acceptăm ceea ce n-ar trebui acceptat niciodată.

Am văzut copii care, rugați să-și deseneze casa, au desenat un dreptunghi fără ușă. E un desen făcut de un copil care trăia într-o casă unde tatăl lui îi bătea. Casa nu avea ușă pentru că, în mintea copilului, din casa aia nu se poate pleca.

Patru din zece părinți recunosc că își bat copiii, unul din cinci părinți consideră pedeapsa fizică o metodă acceptabilă de disciplinare și doi din trei copii raportează că sunt bătuți acasă. Ducem violența din generație în generație, ca pe o moștenire de familie pe care nimeni n-o vrea, dar prea mulți o transmit.

Brățara electronică e dovada că prevenția funcționează. Monitorizarea electronică a agresorilor poate salva vieți: nu se cunosc cazuri în care o victimă protejată prin ordin monitorizat electronic să fi fost ucisă, după ce brățara a fost montată. Scopul este alertarea în timp real și documentarea încălcărilor ordinelor de protecție. Doar pe parcursul anului trecut, brățara electronică a fost aplicată în 4.860 de cazuri, în timp ce, în aproape 12.000 de cazuri, victimele au refuzat protecția. Șase din zece victime refuză brățara, din teamă, din confuzie, din neîncredere, din modul în care li se explică procedura și din spaima că ele însele vor fi urmărite.

Atunci când există instrumente și consecvență, prevenția e posibilă. Ordinul de protecție provizoriu există tocmai pentru situațiile de risc iminent. Dar între existența unei măsuri și efectul ei real se întinde, adesea, un lanț de slăbiciuni: victime descurajate sau împinse să creadă că nu merită să facă scandal, teama de retaliere, rușinea, instabilitatea financiară, presiunea socială că e tatăl copiilor, sau teama de gura lumii, lipsa adăposturilor, a asistenței juridice, a unui sprijin real pentru ieșirea din ciclul violenței. Și mai e ceva: tot pe parcursul anului trecut, agresorii au încălcat o treime din ordinele de protecție. Ordinul care trebuia să fie un zid între victimă și abuzator a devenit, în practică, o foaie de hârtie pe care agresorul o calcă în picioare, la propriu. Din 15.680 de ordine de protecție emise de instanță anul trecut, în 5.694 de cazuri, ordinul a fost încălcat. Fiecare verigă slabă din acest lanț costă și, uneori, costă o viață.

Violența e un sistem de control.

Agresorul controlează, testează limite, îngustează lumea victimei, până o face să creadă că nu mai are scăpare. Iar noi, când întoarcem privirea, devenim parte din acest mecanism, nu cu intenție, ci prin lașitatea confortului: n-am de ce să mă bag, nu-i treaba mea, poate se împacă. E preludiul unei tragedii.

Am lucrat cu familii în care toți vecinii știau, toți au auzit, dar nici unul nu a sunat. Și după tragedie, toți spun același lucru: credeam că se rezolvă. Nu se rezolvă. Şi, cu siguranță, nu prin tăcere.

Indignarea periodică nu mai ajunge, avem nevoie de consecvență, de lucruri măsurabile, aplicabile, de extinderea și utilizarea efectivă a monitorizării electronice, cu sprijin pentru victime, ca să înțeleagă procedura și să nu fie descurajate. Când șase din zece victime refuză brățara, problema nu e instrumentul, ci faptul că nu am reușit să le explicăm suficient de bine, sau mai rău, că ele nu au pe nimeni în care să aibă încredere.

Avem nevoie de protecție fără sincope: ordinele provizorii și cele judecătorești să se conecteze fără pauze, fără întârzieri. Propunerile legislative existente să fie duse până la capăt.

Sunt necesare adăposturi și servicii, asistență juridică și sprijin financiar temporar, pentru că ieșirea din violență are un cost pe care victima nu trebuie și deseori nici nu poate să-l plătească singură.

Avem nevoie de recunoașterea femicidului în Codul Penal, de protocoale ferme de intervenție, cu riscul evaluat corect, cu copilul tratat ca victimă directă, nu doar ca un simplu martor.

Pedepse consecvente, educație emoțională în școli, educație parentală, gândire critică. Instrumente prin care un copil să poată învăța să spună și să știe când ceea ce i se întâmplă nu e normal.

Dar copiii nu pot semnala pericolul atunci când le e frică de adulții în care ar trebui să aibă încredere. Mai întâi, au nevoie să se simtă în siguranță, ca să poată recunoaște ce înseamnă și ce nu înseamnă siguranță.

Nu suntem condamnați la asta. Nu e în firea noastră - e indiferență, e oboseală. Ne-am obișnuit cu violența.

O societate se judecă după cum îi protejează pe cei vulnerabil, femeile, copiii, bătrânii, oamenii fără putere. Dacă nu-i protejăm, cifrele vor continua să crească. Deja ne obișnuim cu groaza, cu femeile bătute, cu copiii abuzați.

Am văzut și familii care au ieșit din coșmarul acesta, femei care au plecat, ținându-și copiii de mână, cu un singur sac de haine și apoi au reconstruit totul de la zero. Nu e eroism de film, dar e o formă de supraviețuire, e exercitarea unei alegeri și e o formă de curaj. Le cunosc pe unele dintre ele. Sunt cele mai puternice ființe umane pe care le-am întâlnit. Le-am văzut reinventându-se, cu mâinile goale, într-o lume care nu le-a ajutat aproape deloc.

Și tocmai de asta scriu, pentru că le datorăm un sistem care funcționează. Pentru ele, pentru toți cei care încă tremură în spatele ușilor închise, nu avem dreptul să ne obișnuim cu violența, cu forța brută.

Să nu mai fie doar încă o cifră, încă o poveste care trece.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp