Ramona Glodeanu

Trăim într-o epocă în care memoria publică este remarcabil de scurtă, un defect pe care politicienii îl exploatează cu o cinică voluptate. De aceea, am simțit nevoia unei radiografii riguroase, de factură interdisciplinară, a anilor 2020–2022. Am privit această perioadă nu ca pe un simplu accident epidemiologic, ci ca pe un veritabil test de stres aplicat instituțiilor libertății, combinând teoria politică, dreptul constituțional și studiul comunicării publice.

De câteva zile, reacția publică la numirile din marile parchete pare să se fi așezat într-un consens comod: deciziile sunt proaste, oamenii sunt nepotriviți, iar sistemul merge mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E un tip de indignare ritualică, aproape liturgică, în care fiecare știe deja rolul pe care trebuie să-l joace. foto: Profimedia

Asistăm, prin prisma recentului sondaj INSCOP, la un fenomen pe cât de previzibil, pe atât de revelator pentru starea spiritului public românesc. Cifrele ne indică o falie generațională care nu este doar o chestiune de procente, ci una de paradigmă intelectuală. Pe de o parte, avem prudența celor care au trăit sub spectrul suveranității absolute (și adesea iluzorii), iar pe de altă parte, deschiderea tinerilor sub 30 de ani, un impresionant 60%, care privesc spre o apărare europeană comună nu ca spre o pierdere, ci ca spre o împlinire.

Criza spațiilor culturale nu se va rezolva cu o singură sală, fie ea și la Cotroceni. Dar fiecare metru pătrat câștigat pentru cultură, smuls din zona protocolului arid și redat oamenilor, este o victorie. Aștept acum să văd care va fi următoarea instituție care va avea curajul să urmeze exemplul. Sau vom continua să căutăm scuze tehnice pentru a ține ușile închise? foto: Facebook Nicusor Dan

O singură felie de tort a fost de ajuns pentru a demonta ani de retorică naționalistă zgomotoasă. Imaginile care ni-l înfățișează pe George Simion la Washington, zâmbind larg deasupra unui desert în forma Groenlandei acoperit cu steagul Statelor Unite, surprind o ironie devastatoare. sursa foto: captură X

Există o liniște specifică în palatele dictatorilor înainte de furtună. E liniștea aceea densă, în care se aude nu doar aerul condiționat, ci și ticăitul istoriei. La Managua, Daniel Ortega, bătrânul revoluționar devenit temnicerul propriului popor, tocmai a auzit alarma. ( Președintele statului Nicaragua, Daniel Ortega, și co-președintele Rosario Murillo participând la parada care marchează cea de-a 46-a aniversare a Poliției Naționale Nicaraguane din Managua / Foto: Profimedia)

Moartea unui copil nu se termină niciodată. foto: Profimedia

Avem o relație ciudată cu propria istorie. Știm câteva date, câteva nume, câteva lozinci și de multe ori uităm esențialul. Iar dacă e ceva ce românul face mai bine decât sarmalele, e exact asta: uitarea. foto: Profimedia

Mult mai puțin discutată, însă poate la fel de dureroasă, este misoginia feminină. O formă de ostilitate între femei, adesea subtilă, greu de numit și încă și mai greu de admis. (Foto: Profimedia Images)

Suveraniștii au transformat 1 Decembrie într-un spectacol. „Călin, te iubim!” a răsunat peste Alba Iulia, umbrind spiritul Unirii și solemnitatea zilei. foto: Inquam Photos / Dana Coțovanu