sursa foto: Inquam Photos
Guvernul britanic a anunțat integrarea unor module educaționale dedicate respectului față de femei și fete în curriculumul școlar. Această măsură face parte dintr-o strategie națională de prevenire a violenței de gen. Elevii vor studia concepte despre relații sănătoase și combaterea misoginismului. Inițiativa nu se limitează la politețea clasică. Scopul este deconstrucția unor comportamente toxice care pot apărea încă din mediul școlar. Programul vizează formarea unei mentalități bazate pe egalitate, nu doar pe reguli de etichetă.
În timp ce Marea Britanie introduce în școli module despre respectul față de femei, România se confruntă cu o criză sistemică. Datele pentru anul 2025 (până în luna noiembrie) arată o realitate alarmantă: peste 50 de cazuri de femicid au fost confirmate, ceea ce înseamnă că, în medie, o femeie este ucisă în fiecare săptămână, de cele mai multe ori de către un partener sau fost partener.
În România, termenul de “femicid” nu este încă definit oficial în Codul Penal ca infracțiune distinctă, deși există inițiative legislative recente (octombrie 2025) care propun acest lucru. În state precum Italia sau Belgia, acest pas a fost deja făcut pentru a permite pedepse mai aspre, inclusiv detenția pe viață pentru uciderea partenerului. La noi, lipsa unei încadrări specifice diluează gravitatea fenomenului în statistici și în percepția publică.
Marea Britanie face din respectul față de femei o parte integrantă a programei. În România, educația pentru relații sănătoase rămâne, în mare parte, la stadiul de proiect sau de activitate opțională. Un proiect de lege depus în iunie 2025 propune introducerea disciplinei obligatorii “Educație pentru nonviolență și relații sănătoase” în gimnaziu, dar drumul de la proiect la aplicare în fiecare clasă este lung și blocat adesea de rezistențe conservatoare.
O diferență majoră este modul în care statul protejează victimele înainte de crimă. În primele luni ale anului 2025, în România au fost emise peste 11.000 de ordine de protecție, însă aproape 4.000 au fost încălcate. Această cifră demonstrează că, fără o monitorizare agresivă a agresorilor (brățări electronice, supraveghere reală), legea rămâne doar o foaie de hârtie.
Dacă școala britanică își asumă rolul de formator de valori, de ce în România orice tentativă de a introduce educația de gen sau emoțională în școli este etichetată rapid ca „ideologie”, în timp ce rata violenței crește? Poate un sistem de educație subfinanțat și conservator să lupte eficient împotriva unei culturi în care violența domestică este încă privită, în multe comunități, ca o „problemă privată”?
Cum este privită femeia în structura patriarhală românească? Din perspectivă psihologică și culturală, fenomenul femicidului în România nu este un act izolat de “nebunie”, ci mai degrabă punctul terminus al unui proces de obiectificare a femeii.
Obiectificarea și posesivitatea fac ca, în multe segmente ale societății românești, relația de cuplu să fie înțeleasă psihologic prin prisma proprietății, nu a parteneriatului. Femeia este adesea percepută ca o extensie a identității bărbatului sau ca o resursă (casnică, sexuală, reputațională). Când femeia încearcă să își exercite autonomia (cerând divorțul sau afirmându-și independența), agresorul resimte o „amputare” a propriei identități.
Femicidul devine, în mintea acestuia, actul final de control: „Dacă nu ești a mea, nu vei fi a nimănui”.
Normalizarea abuzului prin „învățarea socială”
Psihologia socială explică reziliența violenței prin transmiterea transgenerațională. În România, zicalele populare care validează agresiunea (ex: „bătaia e ruptă din rai”) acționează ca mecanisme de disculpare colectivă.
Efectul? Victima învață neputința (learned helplessness), iar agresorul învață că forța este un instrument legitim de mediere a conflictului. Această structură este întărită de un mediu cultural care încă penalizează femeia pentru „eșecul” familiei, punând presiunea menținerii căsniciei exclusiv pe umerii ei, indiferent de costuri.
Există o presiune psihologică imensă asupra femeii românce de a întruchipa arhetipul mamei/soției care se sacrifică.
Acest model cultural descurajează stabilirea unor limite sănătoase. Multe femei nu recunosc semnele timpurii ale violenței psihologice deoarece le confundă cu „pasiunea” sau cu „firea mai dificilă” a partenerului, pe care societatea le consideră acceptabile sau chiar virile.
De ce eșuează schimbarea?
Femicidul în România este întreținut de un triunghi al inacțiunii:
- Agresorul, care nu percepe femeia ca pe un egal cu drepturi depline.
- Societatea, care stigmatizează victima („A făcut ea ceva de l-a scos din minți!!”).
- Autoritățile, care adesea minimalizează riscul din cauza propriilor prejudecăți culturale internalizate.
Atât timp cât comunitatea ignoră „zgomotele de alături”, agresorul primește confirmarea tacită că spațiul domestic este un teritoriu unde deține control absolut, dincolo de lege. Prin întrebarea „ce i-a făcut?”, responsabilitatea este mutată de la cel care lovește la cel care suferă.
Această inversare psihologică protejează confortul colectiv: este mai ușor să crezi că victima a greșit decât să accepți că trăiești într-o cultură nesigură.
Polițistul sau judecătorul care descurajează o victimă să depună plângere nu acționează doar dintr-o eroare profesională, ci dintr-o convingere personală, nescrisă, că „rufele se spală în familie”.
Fără o intervenție radicală în educație (după modelul britanic, de exemplu, că tot am început cu el acest articol) și o reformă legislativă care să îi spună femicidului pe nume, România va continua să trateze efectele, nu cauzele. Schimbarea va apărea abia atunci când femeia va înceta să mai fie privită ca un obiect de posesie, iar violența va înceta să mai fie considerată o problemă de ordin privat.
Articol apărut inițial pe blogul Urmele.ro
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.