„Nimeni nu poate să facă asta mai bine decât mine”. Narcisistul de alături. Ce implică această tulburare și când este greșit să folosim această etichetă?

foto: Profimedia

Am lucrat de mai multe ori cu persoane care ajungeau în cabinetul meu de psihoterapie convinse că sunt narcisice: oameni apropiați din viața lor - adesea partenerii de cuplu - reușiseră să îi convingă de acest diagnostic. După mai multe conversații și sesiuni, concluzia a fost din registrul opus: cealaltă persoană părea să aibă niște puternice tendințe narcisice și reușise să convingă clientul că problema era la ea, nu invers.

În egală măsură, auzim tot mai des eticheta de „narcisic” aplicată în contexte de zi cu zi: în discuțiile de la muncă, în podcasturile pe care le ascultăm, la ieșirile cu prietenii și în social media. Din ce observ, avem tendința de a confunda această tulburare cu comportamente și tendințe foarte diferite - de aceea, cred că este important să descifrăm exact ce implică, așa încât să fim mai atenți atunci când o aducem în discuție. 

Câteodată, narcisismul este confundat cu siguranța de sine (chiar și dacă este justificată și manifestată într-un mod non-agresiv), alteori cu tendința naturală de protejare a propriei persoane în fața asaltului emoțional din partea altcuiva. În alte cazuri, oamenii pot să prezinte niște trăsături narcisice (ocazională aroganță sau tendința de a se prezenta într-un mod poate mai bombastic decât ar fi cazul), fără să îndeplinească însă toate criteriile de diagnostic pentru ceea ce numim tulburare de personalitate narcisică.

Mai sunt și situații în care oamenii foarte preocupați de performanță, care își pun cariera pe primul loc și își doresc să avanseze, sunt etichetați ca narcisici, în ciuda faptului că nu le lipsește empatia, nu sunt dispuși să facă chiar orice pentru a-și îndeplini scopul, nu sunt egocentrici și se pot conecta în mod real cu ceilalți. Este adevărat că persoanele narcisiste sunt în mod patologic preocupate de putere, faimă, succes, control, însă nu putem echivala pasiunea și ambiția cu o tulburare.

Așadar, ce este narcisismul, de fapt?

Tulburarea narcisică este o tulburare de personalitate care influențează întreaga funcționare a persoanei respective (și nu doar un aspect al acesteia): de la stilul de a gândi, la comportament, relaționare sau reglare emoțională. Ea este diferită de tendințele narcisice, de exemplu, care pot fi prezente adesea în structura de personalitate a unei persoane, fără să devină nocive să aibă un impact negativ sever asupra sănătății psihice.

Chiar dacă termenul narcisist a devenit o etichetă poate foarte ușor de pus în ultima vreme, diagnosticul acestei tulburări se face după niște criterii concrete, explicate în DSM-5 (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders sau ICD –11). O astfel de persoană își acordă o importanță exagerată și are sentimentul unei valori individuale disproporționate de regulă în comparație cu realitatea obiectivă. Aici nu vorbim de simplă încredere în sine, ci de o exagerare falsă a propriului impact în anumite situații sau contexte (Nimeni nu poate să facă x mai bine decât mine, Sunt singurul om din echipă care poate să atingă acest obiectiv etc.).

În general, pot fi preocupați excesiv de fanteziile legate de succes, faimă, putere, relații perfecte – însă ele nu sunt simple ambiții, ci obiective sau standarde unice la care țintesc. De aceea, nu au disponibilitate pentru lucrurile care nu sunt extraordinare: o viață bună nu este suficientă, ci trebuie să fie una cu adevărat măreață, pe care o merită, ei înșiși fiind extraordinari.

De asemenea, este posibil să considere că doar persoanele foarte influente și puternice merită atenția lor, iar ceilalți oameni sunt inferiori. Când sunt lucruri care nu funcționează după așteptările lor, găsesc mereu un țap ispășitor: la școală, profesorii nu au fost suficient de buni ori au fost nedrepți. La muncă, toți ceilalți sunt incompetenți, însă rămân în echipă datorită legăturilor personale.

O altă manifestare des întâlnită este nevoia constantă și solicitarea de admirație excesivă din partea celorlalți. Prin felul în care se descriu pe sine și rezultatele proprii, pot cere de la cei din jur o reacție (de uimire, de laudă, complimente etc.). În plus, au nevoie să facă totul să fie despre ei: nu își ascultă interlocutorul și folosesc fiecare replică sau situație să dirijeze conversația înspre propria persoană și părerile sale.

De cele mai multe ori, persoanele cu trăsături narcisice se consideră îndreptățite să obțină favoruri și să primească un tratament special oricând. De altfel, una dintre cele mai comune tendințe este aceea de a considera că legile sau normele sociale nu li se aplică, iar când li se atrage atenția reacționează agresiv și disproporționat (Știi cine sunt eu?). În general, percep astfel de situații ca încălcarea unor drepturi cuvenite.

O altă trăsătură care poate fi remarcată este că tendințele narcisice vin uneori și cu încercări - mai subtile sau mai evidente – de a-i manipula sau exploata pe cei din jur. Pentru că nu funcționează în zona relaționării sănătoase, de foarte multe ori ei nu pot manifesta empatie autentică față de ceilalți. Le acceptă prezența există un beneficiu - admirație, sprijin, oferirea unor resurse etc. În momentul în care nu le mai sunt utili, rup legătura, adesea fără vreo explicație sau discuție de încheiere.

Astfel de persoane își pot construi propriile familii, dar este posibil să le privească ca pe niște accesorii – imaginea este mai importantă decât orice altceva, iar calitatea relației este una foarte scăzută. Uneori, se poate întâmpla chiar ca ei să simtă invidie față de rezultatele copiilor sau partenerului/ partenerei, dacă simt că acestea le-au depășit pe cele proprii. Paradoxal, persoanele cu tendințe narcisice pot avea impresia că ceilalți îi invidiază sau le doresc răul.

Afișează în cea mai mare parte a timpului o atitudine de aroganță și superioritate – uneori explicit, verbal (se adresează nepoliticos, îi ironizează sau îi critică pe alții), alteori non-verbal (mimică, privire, gesturi etc). Comportamentele lor sunt cel mai adesea ofensatoare sau deranjante pentru cei din jur, fără ca ei să își dea neapărat seama de impactul pe care îl produc asupra celorlalți

Deși nu a fost introdus încă în DSM, literatura de specialitate vorbește în ultima vreme și de un subtip al acestei tulburări: narcisismul vulnerabil. Acesta prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate și labilitate emoțională, sensibilitate excesivă la critică sau respingere manifestată prin emoționalitate negativă dificil de reglat (rușine, anxietate, furie), lipsa manifestărilor de grandoare sau a celor în mod evident egocentrice și nevoia de a-i controla pe cei din jur.

Cum apare narcisismul?

Tulburarea narcisică nu este una înnăscută, ci este în general modelată. Chiar dacă ne putem naște cu niște vulnerabilități emoționale (fiecare persoană are propriile vulnerabilități biologice și ereditare care predispun la vulnerabilități emoționale), contextul de viață și experiențele prin care trecem în dezvoltarea noastră își lasă amprenta asupra gradului în care aceste tendințe se pot transforma sau nu în tulburări.

În general, tulburarea narcisică poate apărea la persoanele care au fost neglijate în copilărie, cu precădere în sfera nevoilor de căldură emoțională, de atenție și de valorizare. Impactul acestor lipsuri este important, pentru că în copilărie există un grad ridicat de vulnerabilitate emoțională a copiilor, iar gestionarea inadecvată a acestor nevoi are potențialul de a crea un impact de lungă durată. Atunci când un copil nu simte în mod direct și pe înțelesul său că este iubit, dorit și special pentru părinții săi, crește riscul pentru apariția unor dezechilibre. Când există o carență emoțională care nu este reparată pe parcursul dezvoltării copilului, suferința rămâne și pot apărea mecanismele de compensare pentru sentimentul de a fi invizibil și nedorit (tradus ca Îmi doresc să fiu dorit și admirat de toată lumea).

Alteori, vorbim despre situații în care părinții sunt reci și nu îi oferă copilului atenția și iubirea de care are nevoie și, în același timp, îl laudă peste măsură în alte contexte: dacă ai luat o notă mică, nu e vina ta, ci a profesorului, care nu este suficient de competent în raport cu calitățile tale. Personalitatea copilului ajunge să se structureze practic în jurul acestei imagini idealizate a propriilor calități.

Poate fi tulburarea narcisică ameliorată sau corectată?

Din păcate, studiile arată că această tulburare are o rată mică de remisie (spre deosebire de persoanele cu trăsături narcisice, care au perspective mult mai optimiste în ceea ce privește dezvoltarea unor obiceiuri mai sănătoase). Mecanismele de compensare care creează sentimentul de putere, control și valoare personală, chiar dacă sunt fragile, împiedică, de multe ori, persoana respectivă să accepte că ele sunt rezultatul unui dezechilibru. Aceasta nu vede importanța dezvoltării unor comportamente diferite deoarece, deseori, nu este conștientă de faptul că poate avea vulnerabilități sau defecte. Acceptarea acestui lucru reprezintă o amenințare la adresa mecanismului de grandoare, susținut prin respingerea vulnerabilităților sau a posibilităților de a avea defecte sau de a nu fi suficient de bun.

Atunci când persoanele cu tulburare narcisică ajung la psihoterapie, mai degrabă vin la presiunile externe (eșuează financiar, sunt obligați din punct de vedere legal, sunt în pericol de a-și pierde job-ul sau căsnicia sau le-au pierdut deja etc.). Chiar și în această situație, angajamentul față de demersul psihoterapeutic poate fi unul scăzut.

În afara cabinetului, lucrurile pot fi la fel de complicate. Atunci când sunt contraziși sau nu se află într-o postură care să îi mulțumească, persoanele narcisice își pot manifesta furia față de ceilalți într-un mod disproporționat. O metodă des folosită este gaslightingul - adică o capacitate de a-l face pe celălalt (coleg, partener, copil, membru al familiei) să se îndoiască de realitate - de ceea ce au văzut, simțit, auzit în scopul de a-i convinge de un lucru dorit, chiar și când acest lucru nu reflectă realitatea. Astfel, oamenii pot ajunge să creadă că și-au imaginat lucruri, că memoria nu le mai funcționează, devin anxioși și deprimați. Vedem acest lucru mai ales în cazul victimelor abuzului domestic, care ajung să își perceapă chinul ca fiind justificat și din vina lor, mai ales că abuzatorul se poartă ca și cum le tolerează prezența în viața sa, iar victima ar trebui să fie recunoscătoare că poate sta în preajma lui.

În mediile organizaționale în care există mai puțină atenție acordată dinamicilor de grup și siguranței psihologice, un narcisist se poate camufla confortabil în rândurile companiei. Impactul comportamentului său se va reflecta în rata scăzută de retenție a angajaților, incidența ridicată a burnout-ului și engagementul scăzut.

***

Mecanismele narcisice clinice pot îngreuna semnificativ procesul terapeutic și conectarea reală cu cei din jurul lor. Manifestările egocentrice împiedică recunoașterea în profunzime a nevoilor și trăirilor emoționale ale celor din jur, iar astfel nu pot răspunde adecvat în schimbul emoțional din cadrul relațiilor. Dorința de schimbare poate fi exprimată la nivel declarativ, mai ales în cazurile în care există manifestări agresive sau riscul de a pierde relații sau oportunități, însă promisiunile trebuie privite cu precauție, pentru că ele pot fi manifestate pe termen scurt sau utilizate cu scopul de a manipula.

De aceea, procesul de desprindere dintr-o relație cu o persoană cu tulburare narcisică este unul dificil și necesită de cele mai multe ori asistare specializată, în mod special atunci când există vulnerabilități personale care au predispus la menținerea unei relații disfuncționale pe termen lung.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp