foto Profimedia
Trăim într-o societate sofisticată, cu acces nu doar la tehnologii moderne, dar şi la un sistem social democratic, în care libertăţile personale sunt bine cunoscute, iar coerciţia este mai degrabă de tip moral sau legal decât una fizică. Şi totuşi … 0.3-0.5% din familii se confruntă cu acte de violenţă fizică. Mai mult decȃt atȃt, aceasta pare să fie răspȃndită egal în toate categoriile sociale, fără a fi în vreun fel legată nici de nivelul de educaţie nici de gradul de sărăcie sau de belşugul material.
Pe de altă parte, noţiunea de violenţă rămȃne pentru mulţi restrânsă la violenţa fizică, şi atȃta vreme cȃt partenerii de cuplu nu se bat între ei (sau unul nu-l loveşte pe celălalt, agresiunea nefiind în vreun fel apanajul unuia dintre sexe) lucrurile par să nu fie considerate grave.
De fapt violenţa în cuplu are multe faţete şi cred că ar fi necesar ca toată lumea să le poată recunoaşte pentru a nu le încuraja şi pentru a susţine persoanele care sunt victime. Le voi descrie mai jos, încercȃnd să arăt şi care este modul alternativ, cooperativ de comportament în cuplu, folosind aici Modelul Duluth [1, 2]. Acest model îşi leagă numele de o comunitate din Statele Unite care s-a unit pentru a pune capăt agresiunilor conjugale, iniţial văzute ca tipic masculine – din păcate în realitate astfel de tendinţe nu se leagă de un anume sex, ci mai degrabă de un model psihologic al agresiunii, în multe cazuri învăţat în familia de origine şi transmis mai departe de la o generaţie la alta.
Violenţa începe prin izolarea victimei: pas cu pas toate persoanele apropiate sunt îndepărtate sub diferite pretexte (că sunt profitoare, că sunt bȃrfitoare, că au intenţii rele, etc). Uneori se foloseşte gelozia în acest scop. Oricum încet-încet victima tinde să nu mai iasă din casă, eventual începe să şi lucreze de acasă sau este convinsă să nu mai lucreze deloc, apoi chiar şi sursele de informaţie îi sunt limitate sau orientate unidirecţional. Cine se regăseşte în această situaţie ar trebui să ştie că o interacţiune normală înseamnă susţinerea partenerului în atingerea propriilor obiective şi asigurarea propriilor alegeri în ceea ce priveşte cunoştinţele şi modul de petrecere a timpului; cu siguranţă că în cuplu apar prieteni comuni, dar asta nu înseamnă ruperea legăturilor nici cu prietenii personali nici cu familia de origine, doar pentru că aceştia nu convin celuilalt partener.
Legat de izolare apare de multe ori coerciţia economică: încercarea de a-l face pe partenerul-victimă să îşi piardă sau abandoneze job-ul, limitarea accesului la deciziile financiare, reducerea accesului la banii familiei sau pedepsirea prin restricţii financiare. Asta în locul unei contribuţii comune (chiar dacă uneori inegale) la venituri şi a unor decizii financiare comune.
Un alt aspect este tratamentul diferenţiat: unul din parteneri devine „stăpȃnul absolut”, singurul care ia decizii şi impune reguli, celălalt fiind mai degrabă în postura de servitor neplătit, dar imediat criticat când ceva nu a fost pe placul „stăpânului”. Asta în locul împărţirii sarcinilor din familie, dar şi a deciziilor, prin negociere şi înţelegere.
Evident ca din această paletă nu putea lipsi abuzul emoţional: de la folosirea de apelative peiorative pȃnă la invective, înjurături şi referiri frecvente la instabilitatea, lipsa de judecată sau chiar la lipsa de discernămȃnt a celuilalt. Printre mecanismele de abuz emoţional apare şi referirea frecventă la trecut şi mutatul blamului la celălalt, folosirea de reguli exprimate ambiguu pe care partenerul le va încălca orice ar face, acuzaţii continue referitoare la greşeli reale sau imaginare, sau, uneori, chiar blamarea celuilalt doar pentru că „e aşa cum e”. În final se conturează o imagine în care existenţa relaţiei se datorează doar generozităţii abuzatorului, victima fiind oricum incapabilă să se descurce în absenţa acestuia. Asta în contrast cu o relaţie sănătoasă în care atunci cȃnd sunt discuţii (pentru că acestea sunt inerente unei convieţuiri de durată) situaţia se discută raţional, se caută soluţii şi nu vinovaţi şi fiecare partener îşi asumă propriile greşeli şi încearcă să nu le mai repete.
O altă gamă de manifestări ale abuzului este folosirea intimidării: de la priviri sau gesturi furioase la aruncatul cu obiecte, pumni în pereţi sau chiar distrugerea voită a obiectelor victimei sau violenţă exercitată asupra animalelor de companie, mai ales cele care sunt dragi victimei. Cȃt de mare este distanţa de la aceste metode la o relaţie de cuplu armonioasă în care spaţiul de acasă şi prezenţa celuilalt dau un sentiment de confort şi siguranţă…
Evident că dacă victima recunoaşte abuzul ca atare şi protestează atunci abuzatorul mai întȃi îşi minimizează comportamentul: fie a exagerat celălalt, fie s-a întȃmplat altfel, fie s-a uitat contribuţia victimei la situaţie, şi în final … de fapt şi dacă a fost ceva este din cauza victimei, care „l-a provocat” pe abuzator. Deja se ajunge la o situaţie de „gaslighting” iar victima se simte complet „în ceaţă”, nu mai ştie ce este adevărat şi ce nu, să se îndoiască de sine. Asta în timp ce, dacă ar fi fost într-o relaţie onestă şi colaborativă ar fi admise greşelile ambilor, asumate de fiecare în parte şi nerepetate.
Pasul următor este folosirea coerciţiei şi a amenințărilor. Fie ameninţarea cu părăsirea, fie cu faptul că abuzatorul îşi va face rău sieşi, victimei sau unor persoane dragi victimei, fie chiar împingerea victimei spre a face ceva ilegal, pentru a avea un motiv serios de şantaj. Aceste ameninţări, uneori complet fără vreo bază reală sau fără un obiect precis (de tip „las’ că îţi arăt eu ţie”, „o să regreţi tu pȃnă în ultima zi a vieţii tale”) sunt de multe ori scoase la iveală atunci cȃnd victima decide fie să apeleze la autorităţi fie să întrerupă relaţia abuzivă, scopul fiind ca aceasta să renunţe şi la acuzaţii (de exemplu să nu spună poliţiei că a fost lovită) şi la decizii care ar scoate-o din „plasa” abuzatorului. Ameninţările de orice tip nu îşi au locul într-o relaţie sănătoasă, nici unul dintre parteneri nu are dreptul să îşi impună opinia cu forţa, lucrurile se rezolvă prin discuţii purtate deschis, prin negociere, prin compromis constructiv, şi nu prin forţarea unuia din cei doi să facă ceva ce este împotriva voinţei proprii.
Poate că cel mai distructiv mod de manifestare a violenţei este implicarea copiilor, în special a celor minori. De la învinovăţirea celuilalt că este un părinte rău (şi că va fi reclamat la autorităţi pentru asta), pȃnă la „îţi iau copiii” – toate astea sunt subiecte care apar frecvent în divorţurile conflictuale şi destabilizează grav copiii. Tot la fel de grave sunt manevrarea copiilor (ajungȃndu-se pȃnă la alienare parentală) sau folosirea acestora ca intermediari în comunicarea între părţi, inclusiv ca mesageri ai amenințărilor. Poate că la un moment dat victima chiar are sprijin şi reuşeşte să reziste, dar oare ce se întȃmplă cu un copil, cu psihicul încă în dezvoltare, deci vulnerabil, dacă aude ceva de tip „spune-i mamei/tatălui că îl/o/mă omor?”. Copiii ar trebui protejaţi şi chiar dacă părinţii nu se mai înţeleg,
Dacă citiţi cele de mai sus veţi observa că violenţa fizică directă (sub formă de lovituri, zgȃrieturi, îmbrȃnceli sau lipsirea de libertate prin blocare într-o cameră încuiată) nici nu au fost menţionate. Din păcate în anumite situaţii şi acestea apar, alături de tot ce am enumerat mai sus. Dar asta nu înseamnă că nu există violenţă, dacă nu a fost un gest fizic. Aş zice că dacă un procent relativ mic de familii se confruntă şi cu acest aspect, numărul celor în care celelalte forme de abuz sunt prezente este mult mai mare.
Le-am menţionat aici pentru că – dacă apar – este bine ca acestea să fie identificate încă de la primele manifestări şi să fie refuzate cu fermitate. Uneori, dacă sunt respinse ferm, nu se mai repetă. Dacă se repetă însă, victima ar trebui să renunţe la iluzia că la un moment dat va fi bine şi să se distanţeze cȃt mai rapid de abuzator.
1. Domestic Abuse Intervention Project (DAIP), Duluth Model, 2017, https://dvac.org.au/wp-content/uploads/2021/03/PowerandControl.pdf
2. Domestic Abuse Intervention Project (DAIP), Duluth Model, 2017, https://dvac.org.au/wp-content/uploads/2021/05/Equality.pdf
articol publicat anterior pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.