Lumea unui „control freak”: obsesia de a dicta viețile celorlalți. Despre nevoia de „putere” şi „control”

foto Profimedia

Într-un articol anterior am descris obsesia controlului şi modul în care aceasta afectează interacţiunile umane. De data aceasta doresc să fac ceva mai multă lumină asupra psihologiei din spatele unui „control freak”, precum şi a modului în care această tendinţă de control se poate dezvolta către aspecte patologice, care ajung să afecteze dramatic atȃt viaţa persoanei în cauză, dar şi pe a celor din jurul acesteia.

De unde vine de fapt nevoia de control?

Viaţa este imprevizibilă, fiecare moment ne poate pune faţă în faţă cu tot felul de provocări, de la unele minore (întȃrzierea unui autobuz sau tren) pȃnă la unele dramatice, cu impact major, cum sunt crizele economice, evenimente familiale grave, violenţele sociale, fenomenele naturale catastrofale, etc.

Încă din copilărie o persoană începe să înveţe să gestioneze astfel de provocări: de la copilul mic care învaţă că uneori nu va primi bomboana dorită sau că nu va obţine rolul căutat într-un joc cu ceilalţi, trecȃnd prin faptul că la şcoală uneori notele nu sunt cele anticipate, iar ulterior, ca adult, traversȃnd tot felul de situaţii neplăcute pe care oamenii le rezolva cu mai mult sau mai puţin succes. În mod normal, din fiecare astfel de situaţii se trag învăţături şi pe baza acestora se construieşte reziliența, acea capacitate umană de a se adapta flexibil la adversități.

Unii oameni însă nu au încredere în propria lor capacitate de adaptare. Ei consideră că orice stiuaţie în care „au pierdut” este un semn de slăbiciune, cu alte cuvinte că a fi dezavantajat de o situaţie este ceva inacceptabil, ceva care îi invalidează complet. De cele mai multe ori aceste persoane au crescut în familii fie extrem de autoritare fie chiar abuzive, şi în copilărie au ajuns la concluzia că sursa unei vieţi liniştite este „a avea putere”. Această „putere” fiind definită ca abilitatea de a dicta comportamentul celorlalţi, şi fiind opusă „slăbiciunii”, descrisă ca orice situaţie în care altcineva decide.

Odată ce se instalează în gȃndire dihotomia „putere-slăbiciune”, aceasta tinde să se absolutizeze, în sensul că şi în cazuri ţinȃnd de normalitate persoana are nevoie să exercite puterea, chiar atunci cȃnd nu există o situaţie de tip conflictual. Aşa se ajunge de exemplu la a „sugera” (imperativ) celui de alături ce să comande la restaurant, la a nu lua în considerare ideile celor din jur referitoare la petrecerea timpului liber (nu pentru că nu ar fi potrivite, ci pentru că nu vin din partea persoanei care are nevoie de control) sau chiar, în interacţiunea intimă din cuplu, a nu lăsa cealaltă persoană să derive plăcere decȃt în modul specific acceptat de cel care controlează.

Ce este, cred, evident este că acest lucru începe să sărăcească viaţa interioară, dar şi calitatea interacțiunilor interpersonale a celui/celei obsedate de control. Încet-încet accentul cade din ce în ce mai mult pe „a fi eu cel/cea care dictează” decȃt pe ce se întȃmplă efectiv în viaţă. Capacitatea de a se bucura de lucruri şi oameni se reduce, şi, în acelaşi timp, apare o tendinţă din ce în ce mai puternică de a „sta la pândă” pentru a preveni eventualele abateri de la „legea puterii”.

Bineînțeles că o astfel de abordare are efecte si asupra celor din jur: dacă la început astfel de situaţii sunt mai degrabă un pic tensionate, încet-încet apare tendinţa de a se opune controlului. Asta este de nesuportat pentru cel/cea care „trebuie” să fie puternic(ă), şi în acest mod începe o adevărată „bătălie” pe putere, bătălie care nu mai are legătură cu un subiect anume (de unde ar putea apărea diferenţe de opinii), ci este legată de principiul controlului în sine („o să facem aşa, pentru că aşa vreau eu”).

Rezultatul este că cel/cea în cauză începe să se simtă din ce în ce mai amenințat(ă) cu invalidarea, pentru că odată ce s-a ajuns la o gȃndire de tip „dacă nu se face ca mine înseamnă că eu sunt slab(ă)” apare anxietatea, iar anxietatea duce la intensificarea nevoii de control. Cel/cea în cauză tinde să îşi petreacă timpul planificând o adevărată „coregrafie” a interacţiunilor sale cu lumea şi oamenii din jur, şi apoi verificȃnd măsura în care aceasta se reproduce cu exactitate în practică. Satisfacţiile nu mai vin din relaţii interumane bune sau activităţi plăcute, ci doar din respectarea precisă a planului.

Pe de altă parte însă viaţa reală rar merge conform unui plan, iar riscul de abatere creşte cu cȃt planul este mai detaliat. Drept care cu cȃt nevoia de control a detaliilor este mai mare, cu atȃt este mai mare probabilitatea ca acestea nu vor fi realizate în practică.

Hai să luăm un exemplu banal: să presupunem că eu îmi doresc să petrec un week-end pe malul mării, alături de o prietenă. Un plan rezonabil ar fi să rezervăm camera de hotel şi să ne luam biletele de tren. De asemenea tot rezonabil ar fi să ne stabilim un buget aproximativ şi poate dacă vom petrece timpul doar pe plajă sau ne dorim şi alte activităţi. Pe de altă parte, dacă mă gȃndesc că fix la ora de … ar trebui să fim pe plajă, să stăm pȃnă fix la ora …, să mȃncăm la un anume restaurant şi un anume meniu, să intrăm la duş, în camera de hotel, în exact o anumită ordine şi să dureze fix atȃtea minute, riscul ca lucrurile să nu se petreacă aşa creşte mult. Dacă aş fi obsedată de control, atunci fiecare abatere ar reprezenta o ameninţare la adresa mea şi atunci aş începe să îi reproşez prietenei că „nu respectă planul”. Presiunea s-ar muta asupra ei, iar ea foarte bine ar putea să se împotrivească. Soluţia rezonabilă ar fi flexibilitatea, de tip „uite, pe mine simt că mă arde soarele, mă duc în cameră, fac un duş şi ne vedem la masă?”, sau „ştii, eu aş mai sta, mergi tu liniştită la cumpărături, eu prefer să mai fac o baie”.

Evident că dacă m-aş agăţa de un program prestabilit de mine şi mi-aş face mereu prietena vinovată de nerespectarea lui, probabil nu va mai exista o dată viitoare cȃnd mă va mai însoţi în weekend. Şi chiar dacă ar mai face-o, probabil că ar apărea o mulţime de motive de conflict.

Ce se întȃmplă însă cu persoana obsedată de control? Evident că resimte şi ea insatisfacţia relaţională, pentru că ce fel de relaţionare este aceea în care toată atenţia se duce spre decelarea abaterilor celorlalţi de la ceea ce doreşte cel/cea în cauză? Din păcate însă persoana „control freak” nu vede aşa lucrurile, ci îşi imaginează că insatisfacţia vine din incapacitatea de a-şi impune puterea, respectiv dreptul de decizie asupra acţiunilor celorlalţi.

Consecința? Creşte gradul de control prin restrângerea treptată a universului personal: nu mai iese în oraş cu colegii de muncă sau de şcoală, pentru că acestora nu li se poate impune un anumit comportament, începe să îşi evite prietenii, se restrânge la universul familiei, familie pe care în mare măsură o terorizează, pentru că simte satisfacţia puterii în a le impune acestora „reguli”.

La limită aceste reguli se pot transforma în ritualuri de tip absurd, ca în cazul tulburării obsesiv compulsive, sau pot duce la o izolare accentuată, cuplată cu anxietate socială extrem de severă.

Şi asta nu pentru că cel/cea în cauză nu ar putea să se adapteze la situaţii, ci pentru că din capul locului în propria filozofie adaptarea înseamnă slăbiciune, iar slăbiciunea este un „păcat capital”.

Dacă s-a ajuns aici de multe ori rezolvarea implică un proces lung şi laborios, cu susţinere psihiatrică, psihoterapeutică, dar şi a membrilor familiei. Care susţinere nu înseamnă nici pe departe plierea la regulile celui care controlează, ci disputarea lor.

De multe ori o persoană obsedată de control încearcă să preia controlul şi în terapie; aici însă lucrurile nu mai stau la fel ca în familie, psihoterapeutul poate încuraja iniţiativele constructive, dar nu se va lăsa intimidat. Drept rezultat de multe ori psihoterapia este respinsă din acest motiv, iar cel care are deja altă patologie (anxietate, perfecţionism extrem sau tulburare obsesiv-compulsivă) va aştepta apariţia unui medicament miraculos sau a unei intervenţii „magice”, care să „ia suferinţa cu mȃna”, refuzȃnd de obicei conştientizarea faptului că nevoia de „putere”, înţeleasă greşit, ca rigiditate, inflexibilitate şi control, este la originea întregului lanţ de gȃnduri, emoţii şi comportamente care au dus în final la manifestările patologice.

articol publicat anterior pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp